Tiberiu AVRAM

Doar cine nu are copii la şcoală nu ştie ce înseamnă fondul clasei şi tot ceea ce implică aceşti bani. Fondul clasei, aşa cum există la ora actuală, cel puţin în şcolile din Suceava, nu are nici o legătură cu Dana Blîndu, personajul acela sinistru, care numai dascăl nu se poate numi. Nu are legătură nici cu alţi salariaţi din învăţământ (care, iarăşi, nu merită să fie numiţi dascăli) care tratează preferenţial copiii, în funcţie de câţi bani aduc la şcoală. Fondul clasei este, la ora actuală, absolut necesar. Asta e realitatea, iar de vină nu sunt dascălii oneşti, ci guvernanţii care, de ani şi ani de zile, tratează sistemul de învăţământ, din punct de vedere bugetar, ca pe un cerşetor de la colţul străzii.

De ce este necesar fondul şcolii?

Acum ceva ani, un amic îmi povestea cum, extrem de fericit, şi-a însoţit copilul în prima lui zi de şcoală. Om realizat, era fericit amicul meu şi pentru că băiatul său urma să studieze la aceeaşi şcoală la care învăţase şi el. Surpriza neplăcută a amicului meu a fost când a văzut băncile, despre care se jura că erau de pe vremea când a studiat el la şcoală. Nu ştiu dacă erau chiar aşa de vechi, dar probabil arătau deplorabil. Ce au făcut atunci amicul meu şi ceilalţi părinţi? Au strâns bani şi au cumpărat alt mobilier, bănci şi scaune. La fel se întâmplă şi astăzi. La începutul clasei I, în cele mai multe cazuri, părinţii strâng bani şi cumpără mobilier nou pentru copii. Cu acel mobilier merg până în clasa a opta. Vă puteți închipui cum arată un mobilier şcolar folosit opt ani de zile de nişte copii? Este evident că este opţiunea părinţilor dacă achiziţionează sau nu mobilier nou. Iar această posibilitate le este sugerată, evident, de învăţător. Credeţi-mă, în primele luni de şcoală, părinţii sunt aproape la fel de „pierduţi” ca şi copiii. Acţiunea este, însă, corectă şi fără nici un fel de posibilitate de interpretare atunci când banii sunt strânşi şi gestionaţi exclusiv de cătrepărinţi. Cum, din fericire, se întâmplă la şcolile din Suceava. Cel puţin nu am auzit contrariul. Şi mai există un aspect, o practică din mai multe şcoli sucevene: părinţii cu situaţie materială precară nu sunt solicitaţi să contribuie financiar nici măcar pentru chestiunile minore.

Şcolile primesc bani de la bugetul local: reparaţii, renovări, investiţii etc. Nu trebuie să vă explic cât de generoase sunt bugetele locale. Aşa că vă puteţi da seama cât din necesarul fiecărei şcoli este acoperit din bugetul local. Şi nu mă refer la mari investiţii, ci la lucrurile mărunte.

Începând, în unele cazuri, chiar cu creta şi buretele sau, mai nou, cu markere pentru tablele moderne.

Ce mă irită cel mai mult este faptul că se vorbeşte despre a se interzice dascălilor să ceară bani pentru şcoală, fără a se face nici o diferenţă între astfel de solicitări. Aberant. Şi vă dau un singur exemplu.

Foarte multe şcoli din Suceava au contract cu firme de pază, un bodyguard fiind prezent mereu în unitatea de învăţământ. Cine credeţi că plăteşte aceste firme? Evident, părinţii. Sumele nu sunt mari, dar părinţii le dau bucuroşi, deoarece o fac pentru siguranţa copiilor lor. Acum câţiva ani, când presa era plină de ştiri cu elevi agresaţi sau chiar înjunghiaţi în incinta unităţilor de învăţământ, nici unul dintre marii experţi de astăzi nu a comentat atunci când conducerile şcolilor au apelat la părinţi pentru a angaja pază la şcoală. Sunt anumite zone în care nu se poate acţiona fără intervenţia conducerii şcolii. Vrem pază pentru copiii noştri. Conducerea şcolii spune profesorilor, aceştia transmit părinţilor, care strâng banii. Fără intervenţia cadrelor didactice, doar în transmiterea mesajului, lucrurile s-ar mişca extrem, extrem de greu.

Este anormal ca părinţilor să li se impună să dea bani la şcoală şi este condamnabil, chiar mizerabil, ca elevii să fie trataţi în funcţie de cât contribuie părinţii.Dar mi se pare la fel de anormal să interzici discuţia pe tema banilor între dascăli şi părinţi. Între oameni care se respectă, între dascăli responsabili şi părinţi care îşi doresc cele mai bune condiţii de învăţământ pentru copiii lor, astfel de discuţii se numesc „comunicare”. Este revoltător să interzici dascălilor să spună părinţilor de ce ar fi nevoie la şcoală, lucruri mărunte, pe care, în învățământul acesta gratuit, statul nu le oferă. Credeţi că dascălii de bună-credinţănu au destul discernământ să explice părinţilor nevoile şcolii, nevoile copiilor, pe care  statul nu le asigură? Părerea mea că guvernanţii care au o astfel de abordare jignesc inteligenţa tuturor dascălilor de bună-credinţă.

Condiţiile din învăţământ sunt cum sunt. Mereu subfinanţat de guvernele României, bugetul învățământului românesc se întregeşte prin contribuţia părinţilor. Noi ne-am asumat toate aceste lipsuri (şi contribuţii) atunci când am hotărât să devenim părinţi în această ţară, în care învăţământul este mereu pe ultimul loc al agendei guvernamentale. Dacă, în calitate de părinţi, nu suntem trataţi cu respect de guvernanţi, ne bucurăm când o fac dascălii. Aşa că, dragi guvernanţi, dragi şefi din învăţământ, lăsaţi ipocrizia şi populismul ieftin deoparte şi lăsaţi cadrele didactice bine intenţionate, responsabile, să ne spună nouă, părinţilor, cu ce bani trebuie să contribuim la fondul clasei sau al şcolii, ca să aibă copiii noştri condiţii decente de învăţătură.