Lucian AVRAMESCU

31 decembrie. Am scris, de cu zori, o poezie. N-o am în față și aproape am uitat-o. Ce știu e că, la cumpăna, cum zicem, dintre ani, suntem, mai toți, mânați de o speranță. E ca un început de primenire, în propriile vieți și în viața colectivă. Criminalul își propune, trag nădejde, să nu mai ucidă, puturosul să se apuce de treabă, mama dezertoare să se întoarcă la plozii ei uitați într-o odaie din Vaslui, visătorul să viseze mai departe. Politicianul... Ce-și propune politicianul? Să nu mai mintă, dacă a mințit, să nu mai fure, dacă a furat, cum se mai întâmplă uneori/adeseori, să nu mai păcătuiască față de popor? Mi-e greu să mă pronunț. Dacă-și propune, Doamne ferește, să amplifice răul, să fure mai tare, să mintă mai eficient? Poate că vrea să devină un apostol al neamului, absorbit de o călugărie sufletească benevolă și în beneficiul nației. De ce nu?! Oricum, un frison al speranței colindă, în aceste zile, viețile noastre nu întotdeauna burdușite cu fericire.

Spuneam că am scris, conform unui dicton vechi, nulla dies sine linea, de cu zori. Apoi, adineauri, am primit un telefon. Mă suna, să-mi ureze, cu voce optimistă și, ca întotdeauna fermă, profesoara mea Eugenia Bragarencu de la Vălenii de Munte, cea pe care, anul trecut, împreună cu cârmuirea orașului, o serbam la împlinirea vârstei de 100 de ani. La mulți ani, zice, să fii sănătos și să mă urmezi! În vocea doamnei profesor încăpea toată bucuria de a trăi din univers. Să faci, cum am făcut eu, o sută de ani și să mergi mai departe, mi-a urat și vocea era caldă și hotărâtă, ca un ordin de luptă. Eu am o sută de ani și opt luni și nu mă dau bătută. Sunt sănătoasă, ceea ce-ți doresc și ție și celor dragi. M-a emoționat din cale afară acest telefon care venea parcă din timpii toți și trecuți și viitori, independent de recoltele trecătoare ale anilor care răsar, cresc și se ofilesc. Profesoara mea vălenară refuză ofilirea de care n-a auzit și refuză să ia cunoștință.

Apoi am citit un mesaj venit din Germania, de la vărul meu Eddie. E fiul mătușii mele Nicoleta (mi-e mătușă, fiindcă taică-său, unchiul Mișu Avramescu, a brodit-o la 60 de ani, dar ea e mai mică decât mine), care s-a măritat cu un sas din Predeal. Au doi copii care trăiesc mai ales în țara nemților, unde au slujbe și un rost. Acum câteva zile, întorcându-se din România, soția vărului meu, Alina, s-a nimerit în autocarul disperării, cel care a luat foc pe drumul spre Germania. A fost un coșmar. 44 de oameni, între care un copil de opt luni, au ieșit prin flăcări afară, unii dormeau descălțați, erau năuci, îngroziți, nu înțelegeau ce se petrece cu ei. Toate bagajele lor, cu bunuri, valori, amintiri, au pierit în flăcări. Minune Dumnezeiască, toți au scăpat cu zile. Alina își amintește cum a dat apă acelui copilaș care își limpăia limbuța fără să priceapă ce se petrece cu el. Eddie e supărat pe firma de transport DoubleT care, obrăznicie zice el și are dreptate, le-a dat pasagerilor câte 100 euro drept despăgubire și s-a spălat pe mâini de orice răspundere. Păi numai bagajul gol costa atât. Firma încasează bani de la asigurări să-și cumpere alt autocar. Pasagerii, unii vârstnici, români pe drumurile supraviețuirii, s-au bucurat de acest ”ciubuc” insultător dat de firma cu sediul în Munchen, uitând că-s trași, ca de atâtea ori, în piept. Alții continuă să ofteze. Cine-i despăgubește pe cei care au rămas fără acte, fără bunuri, unii dintre ei fără pantofi în picioare? Burjuii cu firma de autocare tac. Alina are fotografii cumplite și înregistrări din clipele accidentului. Le-am promis că mă voi documenta și eu în legătură cu această întâmplare dramatică, trecută milimetric pe lângă tragedie. Și pentru ei, acolo unde sunt, vine Anul Nou. Diseară, la noapte, pentru toți. Le doresc tot binele.

La Sângeru bat bice la poartă. Ies să-mi întâmpin colindătorii. An viitor cu speranțe care să se preschimbe în împliniri, tuturor! Deie Domnul să fie bine!

Recitesc, acum, când suntem deja în 2 ianuarie 2014, rândurile scrise în ultima zi a lui 2013. Între timp s-a petrecut marea sau mica sau iluzoria trecere. În prima zi din noul an mi-a murit un confrate, de care mă legau multe, poetul Traian T. Coșovei, mai tânăr cu câțiva ani. Revelionul s-a dus, iar prin fumul rămas încerc să întrevăd reliefurile pe care le am în față.