Lucian AVRAMESCU

El a venit din Italia, în Bucureștii în care s-a născut și de unde a plecat în urmă cu zeci de ani. I-au rămas aici amintiri, de la lipăitul de țânc frumos și năzdrăvan pe străzile unui oraș nesfârșit, până la cele năvalnice din studenția la medicină, trăită cu un schelet sub pernă și pasiunea nebună de a deveni doctor. A fost mereu un copil strălucit, iar mama, care l-a crescut singură, cadru medical mediu, a plâns adesea neputința de a-și crește așa cum visa ea, băiatul, unicul ei copil și unicul sens al vieții ei, Vlad. N-am bani să-l dau la meditații, a povestit unei prietene mama. Vreau să-l dau la cel mai bun liceu, acolo poate învăța fără meditații. Prietena a învățat-o să facă o cerere la Liceul Sava. A scris-o. După un timp i-a venit răspunsul, printr-o invitație la celebrul așezământ școlar. Scrieți, i s-a spus, pe dosul cererii că garantați că fiul dumneavoastră n-are nicio notă mai mică de opt. Mama a scris, pe proprie răspundere, adevărul că Vlad nu avea nicio notă mai mică de 10.

Azi sunt două singurătăți, față în față. Mama, Olguța, așa îmi răsfăț eu prietena octogenară, nițel sub vârsta mamei, care aproape a orbit. Unicul ei fiu e o celebritate medicală în lumea Europei. E cardiolog. Cândva a fost în echipa care a operat inima lui Octavian Paler, lungind cu mulți ani viața marelui gânditor și moralist. Azi asudă între mai multe spitale din peninsulă. A venit în România pentru trei zile. Punctul central – o operație pe cord efectuată în premieră la spitalul privat Sanador. Vlad și echipa lui măsoară timpul fără risipă de secunde. Obține greu două ore. Două ore care-au devenit trei și jumătate. Dumnezeule, ce insultă adusă programului sever al lumii noastre galopante! De la hotelul de cinci stele din centru și până-n Drumul Taberei, unde locuiește singură, cumplit de singură, într-un apartament de două camere, cea care i-a dat viață, nu e o călătorie până la capătul pământului. Ba e. În lumea în care trăim, e o călătorie până pe Lună și mai departe. Mama e aproape oarbă. Își trage fiul la geam, în lumină, să-l mângâie cu ochii care nu mai sunt. Îi știe graiul, mirosul. Îi pipăie chipul și din el simte întâi ochelarii. Apoi observă că fiul ei s-a îngrășat nițel. Îi pipăie, ca mamă, trupul și observă că abdomenul e ușor umflat. I-a pregătit ce-i plăcea lui. Vlad nu mai mănâncă, așa cum făcea în copilărie, pâine. Doctorul din el nu-i dă voie. Profesorul cardiolog suferă de inimă, particulă de viață, uriașă și infimă, pe care-o tratează cu pricepere și infinită grijă, la alții.

Trei ore și jumătate pentru două vieți. Cât și ce să-și spună? Vorbește copilul. Povestește ce crede el că trebuie spus. Mama își înfrânge întrebări. Mama plânge pe dinlăuntru. Își refuză un cămin de bătrâni. Va muri în casa ei, e tot ce-i poate spune, ca un ultimatum tragic. Fiul nu pare a avea alternative pentru cea care i-a dat viață. E doctor, o meserie pentru care a muncit enorm. E doctor în lumea mare. E doctor mai puțin pentru el și aproape deloc pentru mama lui. Două singurătăți care se revăd după ani mulți și care se despart, poate pentru totdeauna. Ce face Eric, fiul tău și nepotul meu? E într-o țară a extremului asiatic, director al unui lanț hotelier de lux. Nu și-a văzut de mic bunica pe care nu a sunat-o niciodată. O mai știe oare? Câți dintre noi, cei care ne iubim, ne mai amintim unii de alții? Vlad a venit trei zile la București, a operat, cu echipa lui complexă, o inimă. Și-a îngăduit două ore care au devenit, nepermis pentru lumea nemiloasă în care trăim, trei ore și jumătate, lângă cea care l-a născut și crescut. Două vieți. Fiul a plecat spre inimile celor cărora s-a dedicat ca doctor strălucit. Mama, de o rară inteligență și stăpânire de sine, și-a dat ordin să nu plângă pentru a nu tulbura munca și cariera fiului. Așa a făcut mereu. Din ochii ei aproape orbi curg lacrimi doar când n-o vede nimeni, abia după ce fiul ei a plecat, așa cum a făcut acum aproape patruzeci de ani, spre îndatoririle lui medicale din care ea absentează.