Lucian AVRAMESCU

Am asistat, pe un deal, lângă niște vii culese pe jumătate, la o dezbatere politică savuroasă. Adunați la o gustare, proprietarul plantației, dimpreună cu doi veri, una bucată socru și cinci muncitori cu ziua, toți convocați la recoltarea ultimilor ciorchini (noaptea pișcă bruma, stoluri de grauri impozitează nemilos viile neculese și mai sunt și hoții de struguri, abundenți și ei). În atâta grabă, oamenii s-au adunat totuși, biruiți de foame, pe un crâmpei de poiană lângă niște cepe tăiate în patru, ouă fierte și slană cât cuprinde. După ce au înfulecat grăbiți, au lăsat și un răgaz de taifas, că fără un desert de vorbe nici vinul nu iese vin. Câteva personaje, de care m-am plictisit la București tot scriind despre ele, au fost așezate unde le e locul sau unde nu prea mai le e locul, Ponta și Băsescu, cel din urmă citat copios. M-am mirat la câtă cultură politică găsești pe un deal și cât de documentați sunt analiștii de pe mejdine, mergând până la reproducerea, cu savuroase îmbunătățiri, a unor replici. Băsescu, chiar dacă pare din ce în ce mai puțin interesant, cedându-i locul folcloric, inclusiv la subcapitolul salutări de mamă, premierului, rămâne preferat în reproducerea a ceea ce a zis și cui i-a zis, cum l-a măscărit pe cutare politician și cum îi ține el în mână pe procurori. Știe ce-ai vorbit aseară cu nevasta, îi aduce aminte unui general că a sughițat și când a zis ce a zis, reproduce un ministru și atenționează cu Parchetul un demnitar care, culmea, a doua zi chiar vizitează, invitat, DNA-ul. Mă, da ăsta, zice unul, despre țara asta, despre poporul ăsta zice vreodată ceva, sau se ține ca Leana lui Mâțu (asta-i una care toacă de dimineața până seara tot satul, îi ia pe toți la rând, știe dacă nu i s-a sculat lu Vasile și dacă Pârță s-a scăpat iar pe el la cârciuma Luminiței), se ține doar de bârfe? Ce dracu, e președinte sau țață? Președinte nu mai e, că l-am demis noi, adaugă înțelept socrul proprietarului de vie. Nici jucător, nici nejucător. Atunci, sare altul, dacă nu mai e președinte-jucător, e președinte-țață! Doar o țață știe ce știe el și iese la televizor ca în capul uliței să bârfească pe cine nu are la pipotă.

Mi-e greu dacă nu imposibil să reproduc o asemenea clacă politică, savuroasă și înțeleaptă. Oamenii – nu toți – știu multe, înțeleg destule și sintetizează doct ceea ce noi muncim, cu pixul sau clămpănind pe gură, să lămurim în dezbateri așa-zis academice. Da, invenția lui Traian Băsescu, straiele sub care va rămâne în cartea de citire a timpului pe care-l trăim, nu e de președinte-jucător, ci de președinte-țață. Țața cocoțată pe fotoliul cel mai înalt al unei țări rămâne țață până moare. Geaba strădania unora de a o corecta, de a-i apreta fustele, rugând-o să și le țină frumos pe șolduri. Ea și le zvârle în cap și-și arată dedesubturile fiindcă așa e croită. Tragedia e că, urmând-o, o întreagă cohortă politică aleargă s-o imite și destui chiar reușesc, multiplicând și perpetuând țața.