Lucian AVRAMESCU

Sat vasluian. Bate un vânt subțire care piaptănă fânețe netăiate și înțeapă guma ridată a obrajilor. Un lanț uman, confecționat din materialul fragil al supraviețuitorilor țărani (cică ar mai exista țărani!), apără ceva. Ce, fiindcă în fața lor nu se zărește nimic, decât pământ pustiu și pustiit? Și totuși, ceva se află, un alt lanț, mai gros și mai lat, având în vedere că-i făcut din cărămizi tot una și una, zidit din jandarmi. El păzește câteva mașini sofisticate, ca niște tauri metalici. Sunt mașini americănești, ale firmei Chevron. Au venit să umble prin pământ. Țăranii strigă ceva despre pământul lor. Americanii zic că terenul le-a fost concesionat și au hârtii iscălite de prefect. E, deci, al americanilor. Jandarmii tac disciplinat, aproape coral. E o liniște ca un țăcănit de mitralieră care n-a început să tragă. Doar sătenii, bătrâni și tineri, femei cu broboadă, țipă ceva.

Alinierea jandarmilor pe un câmp aproape pustiu, lângă un sat, seamănă izbitor cu imaginile din 1907, cu răscoala țăranilor pentru pământ. Lipsește Octav Băncilă, cu pensula și șevaletul. Spre deosebire de atunci, nu trage nimeni. Nici nu sunt puști. Atunci erau. La un moment dat, ceva se strică. Aluatul de ierburi, oameni și țărână se strică. Un bărbat cu părul alb aleargă printr-un lan de iarbă uscată. Trei jandarmi se țin după el. Bătrânul cade cu un jandarm peste făptura lui mototolită și fragilă. Jandarmeria a declarat mai apoi, printr-o voce feminină credibilă și alintătoare, că jandarmii îl ajutau pe bătrân să se ridice. Fiica bătrânului declară că tatăl ei a fost „ajutat” să se întremeze cu câțiva pumni bine plasați. Din aceste busculade ale întrajutorării au rezultat un infarct nemortal și opt răniți. Palid bilanț al unei zile de război care e mult mai sângeros și amplu decât se vede la Pungești. Rădăcinile lui sunt în cancelarii înalte și e regăsibil în înțelegeri internaționale, transoceanice, unele subterane, semnate de politicieni. Ținta „coloniștilor mondiali”, cum îi numesc mulți analiști economici, sunt gazele de șist. În Franța, de pildă, exploatarea lor e oprită prin lege, ca fiind toxică pentru viață, distrugătoare a apelor freatice, aducând, în timp, mai multe pagube decât foloase. În România, găsită ca un uriaș depozit de aur și, iată, gaze, marile consorții mondiale sunt invitate să se servească. Help yourself! E pe de-a moaca, având în vedere că șpăgile nu sunt trecute în catastife și bilanțuri. Costă mai nimic, iar România, cât pare ea de prăpădită, cu industria vândută ca fier vechi și petrolul dat austriecilor care ni-l exploatează din grădină (pe terenul meu am două sonde de gaze spre care se fâțâie zilnic niște muncitori gomoși) și ni-l vând, dacă au chef, tot nouă, la preț internațional, țara mea, zic, amărâtă cum pare, rămâne un El Dorado. Veniți aici să faceți averi! N-o să vă împiedicați de o sută de țărani aşchilopatici din Pungești!