Lucian AVRAMESCU

M-am născut pe 14 august 1948, dimineața. Mama terminase școala normală ca premiantă, produs unic al unei familii de țărani. Avea 18 ani și m-a născut, asistată de o babă de pe uliță, în una din cele două odăi mari și două mici, cu prispă și ziduri din paiantă, în care se mai născuseră tata, Maximilian Avramescu, și bunicul Victor Avramescu. Moașa Dinescu, venită din satul vecin, Apostolache, a constatat a două zi că buricul meu a fost legat imperfect și mi l-a mai tăiat și legat o dată. A fost o primă ajustare a personalității mele compuse din zgârciuri și țipete. Am orăcăit neîntrerupt, spunea mama care făcea cu schimbul cu tata la 3 noaptea plimbându-mă pe Cricov, în jurul grădinii. Nu oboseam din plâns niciodată.

Mama, poetă și deșteaptă, s-a măritat cu tata, fiu de chiabur - așa se chema când m-am născut eu. Cum era cu chiaburia socrului ei? Bunicul Victor, împreună cu alți câțiva frați, era fiu de văduvă săracă. N-avea pământ, poate de aceea bunicul, făcându-se mare, a cumpărat mereu pământ. Dar să-l las tânăr. A lucrat la sonde, ca ajutor, la 9 ani. A făcut întregul război de reîntregire, sub Ferdinand. S-a întors din război întreg și pe deasupra cu o avere importantă, cumpărată din solda lui militară – un cal, o căruță și o vacă, legată de atelaj. Așa a apărut de pe front, cu România reîntregită și el viu, puternic, gata să se însoare, ceea ce a și făcut, producând patru copii, trei băieți și una bucată fată. A muncit enorm, satul îl asculta, a fost, până la venirea rușilor care l-au găsit bun de Canal, primar liberal. A scăpat de canal murind de inimă pe traseu. Inima a fost mereu o problemă a familiei. Avea patru clase, dar era un autodidact desăvârșit, jurnalul lui zilnic fiind mărturie a unei minți luminate. A cumpărat celor patru copii case în București și câte o pianină. El însuși visa să cânte la pian. Doar vărul Adrian Tomescu a ajuns pianist, iar fiul lui Alexandru, un mare violonist, ceea ce înseamnă că bătrânul avea o premoniție. Eu, nu doar pentru că odaia cu pian era mereu cu sigiliu, tata nefiind în stare să-și plătească ”impozitele de îngrădire a urmașilor de chiabur”, ci pentru că am clămpănit mereu fără har, am exersat doar în muzica poeziei. Mi-a ieșit? Mulți spun că da.

Am, începând de pe 14 - în buletin 15 august - 65 de ani, vârstă la care pot merge pe front. Mă iubește multă lume și mă urăsc destui care habar n-au ce-i cu mine. Am făcut numeroase lucruri stimabile, am iubit și m-am ferit de mizerii. Uneori am păcătuit enervându-mă ușor și suduind. Am trecut de câteva ori prin cumpăna morții și am scăpat incredibil. Am scăpat doi oameni din moarte, la fel de incredibil. Sunt încă viu și par sănătos, cu inima plină ochi de iubire. Le mulțumesc celor care m-au felicitat deja pentru nemerituoasa mea aniversare, fiindcă meritul de a împlini niște ani îl are doar Dumnezeu care ți-a dat voie. Tot binele și pentru voi. 65 e o vârstă de la care poți să începi să trăiești.