Lucian AVRAMESCU

Acum o mie de ani, pe Calea Victoriei din București mărșăluia o coloană cu, ziceau chiar jandarmii, mai bine de 500.000 de oameni. M-am întâmplat în acea coloană, iar sufletul meu striga speranțe. În fruntea ei se aflau Doinița, pe numele ei știut Ana Blandiana, Romică Rusan, scriitor și soț, conjudețeanul meu, jurnalistul Petrică Băcanu. Coloana aia de 500.000 de oameni care înconjura centrul Capitalei, dădea ocol mormintelor și statuilor și striga tăcut, se chema Alianța Civică. Între timp, Alianța Civică a murit fără parastas, fără popi psalmodiatori și fără glorie. N-a tras nimeni salve. A murit încet și definitiv. A murit și poeta de care eram îndrăgostit, nu doar eu, ci mulți dintre colaboratorii juni, cu versuri, la Amfiteatru, revista unde ea era suav supervisor de sentimente, ea, frumoasă ca un vers de dragoste și îngăduitoare cu speranțele avântate ale novicilor literari.

Acum o mie de ani, pe vremea în care eram cetățean al unei țări și nu al unei foste țări, am mărșăluit, convins că marșul meu sperie vrășmașii și dărâmă reînchegarea dictaturii. Azi, dictatura stă pe soclu, iar noi vorbim în șoaptă, speriați ca nu cumva, cineva ne-ar putea auzi gândul, gândul că nu-l iubim pe Arendaș.

Am mărșăluit, acum o mie de ani, pe Calea Victoriei. Dărâmarea lui Ceaușescu era încă o mare victorie populară, victorie proaspătă încă în respirația mulțimilor, iar securității nu-i trecea prin cap că-și va putea pune, atât de iute și atât de ușor, pe soclul abia dărâmat, o pațachină cu care să ne belească.

Mi-e dor de Ana Blandiana. Așa numeam vremurile în care speranța nu fusese violată. Azi toate nădejdile sunt deflorate în porumb, de cum se nasc, iar violatorul judecă, magistrat suprem, orice act de nesupunere în exercitarea violului.

Am început, scriind că mi-e dor de poezie. Chiar mi-e dor. De ce a murit, încă în viață, poeta Blandiana?