Lucian AVRAMESCU

Prima știre pe care am citit-o la Sângeru, după o absență din peisaj de aproape o lună, a fost pe site-ul ampress.ro și sună cam așa: din motive de ingrediente, micul românesc, sfârâitor pe multe dintre grătarele Întâiului Mai muncitoresc, a intrat în conflict cu exigențele Uniunii Europene. Micul nu încape în saloanele cu oglinzi venețiene și dă rău în gastronomia de pe Rin și Sena. Miroase apetisant, dar arată urât în compoziție și strică balurile din grădina publică a Castelului Versailles. Pus lângă icre negre, cu toate că-i mic, se prezintă mare și ridat ca o sfeclă ca să nu zic altceva. Micul nu intră în gura delicată a doamnei Merkel care, la picnic, obișnuia, când arăta cât de cât, să se arate goală, ca în Dejunul pe iarbă al lui Edouard Manet. De ce? Din motive diverse. De pildă, pentru a-i simți gustul, micul se ia cu mâna și muști din el. Adaosul de furculiță sau scobitoare distruge un ritual și așază o distanță inutilă între mâncător și mâncat. Bărbatul autohton, ca și femeia mioritică îl îndeasă cu deștele în gură, rezolvându-l prin retezare cu dinții de două sau trei ori. Micul e, în igiena noastră de sporovăitori pe Dâmbovița, o invitație la povești și o dezlegare la anecdote. El a contribuit la formarea limbii și a stimulat deprinderi anecdotice.

Îmi amintesc că acum niște ani mi-am așteptat un bun amic, evreu născut în România și plecat de aici când avea 9 ani. Am pornit cu mașina mea de la aeroport. Venea din Israel pentru un interviu cu nu mai știu cine și avea puțin timp pentru relaxare. El, de când îl știu, se culcă la trei noaptea și se scoală la șapte. Hai, zice – avionul sosise cu puțin înainte de miezul nopții la Otopeni –, să mâncăm un mic. Mi-e o poftă nebună de mici. Și pentru ca bucuria să fie întreagă, aș bea și o țuică. Am plecat, luând la rând toate crâșmele din București. Ciuciu mici la ora aia, iar la cuvântul țuică ospătarii se uitau la noi ca la extratereștri. Extratereștri căzuți din copac, fiindcă sunt și extratereștri din ăștia, de mâna a treia, nu doar de clasă. Se făcuse două noaptea și ne-am lăsat păgubași. Abia a doua zi, la mine în curte, am reușit, între două întâlniri simandicoase ale amicului meu, să-i rezolv pofta cu o țuică și un mic sfârâind pe grătar. Evreul (azi e șef peste Institutul Mondial Evreiesc) era umblat prin tot universul, ultimul lui interviu fusese cu Clinton, la care intrase pentru zece minute și au stat de taclale două ceasuri, prânzise la Tokio și mâncase cu regi. Nu era un primitiv. Și uite, nene, poftea, că se născuse pe Dâmbovița, mici. Încă le mai știa gustul. Ce are Barroso cu micii? Cică ne salvează, că ne fac rău la burtă. Eu cred că mai rău face foamea. Foamea, care dacă n-are în ea chimicale, fiind cu desăvârșire igienică, e un produs pe care Uniunea Europeană ni-l acceptă. Ba chiar îl stimulează.

Cu riscul de a fi bănuiți de o nouă lovitură de stat, îl rog pe Barroso să nu se atingă de mici. Eu sunt pățit cu porcul. Acum doi ani, simțindu-mă european și vrând să mă dau din lumea bună, mai ales că între cunoștințele mele sunt câteva cucoane miloase care nu suportă nici ideea că un miel sau o găină ar putea fi sacrificate cu cuțitul sau pușca, ceea ce nu le împiedică să ronțăie un copan rumenit, acum doi ani, deci, mi-am asomat porcul. Am fost, nu doar în Sângeru, ci până la Vălenii de Munte și Întorsura Buzăului, unicul care s-a conformat directivei de la Bruxelles. Ceilalți și-au sacrificat porcul prin metodele creștinești tradiționale. Neauzind guițat în bătătura mea, m-au suspectat că n-am porc și mi-au plâns de milă. Ba chiar o vecină mi-a adus șorici. Am și de la porcul meu, zic. Păi n-am auzit guițat. L-am asomat, zic, vorbă neintrată în vocabularul bietei femei. De ultimul Crăciun n-am mai fost european. Am trimis un porc copiilor la București, pe altul l-am consumat local, ambii sacrificați tradițional, ceea ce m-a reașezat în rândul lumii. Firește că Europa se supără pe mine pentru tradițiile barbare. O fi având dreptate. Eu am hotărât, oricum, din acest an, să nu mai cresc porc. Curtea mi-e plină de alte lighioane pe care le iubesc și-mi umplu viața cu veselia lor neîntreruptă. De-aia zic, dom'Barroso, lasă-ne măcar lovitura asta de stat cu micii. Bag-o la tradiții și lasă-ni-l în pușculița cu încântări.