Lucian AVRAMESCU

Vrei să parcurgi Bucureștii fără să te lovești de bucureșteni? Fă-o la sfârșitul săptămânii. Metropola de pe Dâmbovița, liberă de înghesuială, respiră primăvăratic, prin castani, magnolii și ierburi, și se lasă privită ca o femeie frumoasă care știe că n-are motive să ascundă nimic. Tot ce arată o avantajează.

Sâmbătă am bântuit un ceas pe Lipscani și străduțele adiacente, reconsiderate de edili. Caldarâmul și-a recâștigat pietrele cubice de granit, trotuarele, eliberate în mare parte de schele, au devenit accesibile. Mese și scaune, de diverse forme, culori și alcătuiri, s-au revărsat în străzile pe care le recunosc și nu prea. Încep să caut cu privirea vechile consignații de unde am cumpărat cândva o frumoasă pendulă care nu funcționa, dar pitea în ea timpul, rămas staționar în granitul limbilor ei leneșe, un scrin dezmembrat pe care un bătrân restaurator, care lucrase la Peleș, l-a trecut prin măiastra lui chirurgie plastică, un scaun de birou cu picioare de leu. Aici era o prăvălie de nasturi, dincolo o croitorie, aici jos lucrau la fereastră, lăsându-se admirați din stradă, sticlarii. Clădirile proaspăt vopsite sunt și acum. Ceva însă nu mai e. Mă simt – e bine sau e rău? – stând răsfățat la o masă pe trotuar, lângă o înghețată uriașă, ca pe una din străduțele ce pleacă din Grand Place, în Bruxelles. La masa vecină, câțiva tineri englezi, unul de culoare, beau bere și cercetează o hartă a orașului. Înainte m-am tot intersectat cu o familie de nemți care poza, din toate unghiurile, o clădire pe care e scris „For sale” și care părea să-i intereseze. Aici, extrag eu din memorie, era o mică prăvălie a unui armean. Avea de toate. Din interior se revarsă muzică grecească, iar tabla, scrisă cu creta și plantată în stradă, așa cum am văzut în atâtea vechi orașe europene, îmbie cu un meniu tipic regiunii Salonic. Ceva mă derutează și încerc să pricep ce. Centrul istoric, slavă Domnului, începe să fie ce era cândva, degajând o vechime retrezită la viață. Încep să lecturez înscrisuri, reclame, nume de crâșme sau magazine. Iată-le, în ordinea în care se lasă descoperite de ochii mei care încă văd fără cusur la distanță: British Pub, Old City Lipscani, o vitrină prin care se văd rochii de mireasă și deasupra căreia stă, ca o iscălitură cu grafica barocă, Christian Philippe. Mă încăpățânez să citesc firme, tăblițe, indicatoare, reclame: Trasser Gold, The Queen, Nigt Club, Comercial Palace. Pe o ușă stă scris „Be in time!” și probabil înăuntru se vând ceasuri. O întreb pe fata care a adus tava cu înghețate ce e în clădirea de alături pe care scrie, undeva sus, Gralich. Nu știe cu toate că zilnic lucrează la doi pași de Gralich! În diagonală, pe colț, se află Authentic Fossil, mai încolo, cineva te cheamă cu Food și un Travel concept store.

Am umblat prin recalificatul nostru centru istoric și m-am simțit ca pe străduțele ce dau în Piața San Marco din Veneția sau în centrul Luxemburgului. Aceleași înscrisuri, aceleași mărci de bere, un limbaj internațional valabil și-n Singapore, și-n Barcelona, lângă Sagrada Familia, și-n cartierul Placa de lângă Acropole, și pe malul întunecatei mări nordice, la Gdansk. Mondializarea șterge identități? Într-o anume măsură, da. Sâmbătă, centrul istoric e, până-n prânz, cutreierat doar de câțiva străini somnoroși și rătăciți. Tineretul autohton își revendică mesele din străzi spre seară, când e greu să mai găsești un scaun liber.

Mă retrag, pe lângă Banca Națională, spre locul unde mi-am lăsat automobilul. În oglindă cu peretele isăresc te îmbie Rembrandt Hotel (de ce nu Hotelul Luchian sau Nicolae Grigorescu?) și Grand Cafe Van Gogh. Doi pași mai încolo, pe un carton prins de bara unei schele, stă scris cu litere mari „Atenție, cade tencuiala!”. În sfârșit, iată și un comunicat autohton, plin de inspirație și de viață, ca o cartelă de pâine. Mă gândesc cu groază la biata familie de nemți care se scurge senină pe sub cartonul care ar trebui să le dea de știre că le-ar putea pica ceva în cap. Deasupra, mult mai mare e un înscris lung care se încheie cu cuvintele …for a changing world. Centrul istoric al Capitalei merită văzut, așa cum merită văzută orice altă frântură de istorie și civilizație mondială. Începem să fim ca toată lumea.

P.S. Să nu vă închipuiți că reduta lui Mugur Isărescu n-are și ea parteneriatele ei anunțate caligrafic la șosea, tot pe străinește bineînțeles – un program de „bike sharing” cu Green Revolution!