Lucian AVRAMESCU

L-am văzut şi auzit pe Adrian Năstase în prima lui apariţie publică, de după experienţele traumatizante şi nemeritate prin care a trecut. Năstase a fost pentru mine unul din politicienii României ajunşi la putere, drept pentru care merita luat în colimator. Ceea ce am şi făcut, criticându-l adesea apăsat, aşa cum am făcut cu toţi politicienii puterii, în toţi anii democratici ai României. L-am lăudat prima oară explicit, dedicându-i un articol în România Liberă care atunci era condusă de Băcanu, pentru cea mai generoasă donaţie personală făcută de un politician – 600 de hărţi vechi ale teritoriilor româneşti, adunate de el, cu o pasiune nestinsă, încă de când era copil. Acea donaţie avea să devină Muzeul Hărţii şi Cărţii Vechi din Bucureşti, muzeu, pare-se, unic în Europa şi unul din puţinele de acest gen din lume. Am devenit apoi, mai ales după ce n-a mai fost în puterea executivă, aproape prieteni. Familia Năstase m-a invitat cândva la Cornu, dar n-am apucat să ajung. Şi eu i-am invitat la Sângeru în perioada în care era hăituit de Băsescu, perioadă care, simt eu, n-a încetat, atâta vreme cât veninul din caninii vulpii împuşcate mai poate răni. Şi pot. Într-adevăr, o vulpe al cărei corp se răceşte e părăsită de cohortele puricilor care au vieţuit pe ea. E un spectacol sinistru. Dacă te afli în preajmă, puricii ţi se pot sui pe picioare, îţi intră în căptuşeală şi trebuie să te fereşti. Atenţie, deci, la puricii care fug de pe vulpea Băsescu! Sunt toxici şi poartă nenumăraţi microbi, împrumutaţi de la carnivorul dispărut.

Spuneam că am început să-l cunosc pe intelectualul Năstase, în anvergura sa, abia după ce n-a mai fost la putere, hărţuit non-stop, opt ani, aproape zilnic, de armata de slugi băsiste din procuratură mai ales. Vârfurile acestei armate par a trece acum în solda altei puteri, puterea Ponta-Băsescu. Alăturarea celor doi, evidentă, se va rupe într-o zi. Ponta pare a juca pe reţeta scandată deunăzi în Piaţa Victoriei – Nu ştim dacă-ai plagiat/ Dar pe Hoţ l-ai copiat! Copiindu-l pe Hoţ ar trebui să dea în final cu el de pământ. Va reuşi? Vulpea nu e cu totul moartă şi purici destui se mai cuibăresc în blana ei, din ce în ce mai hirsută şi rezumată. Nu-i exclusă nici varianta ca Băsescu, parazitând pe uriaşa criză economică deja instalată şi pe nişte neputinţe şi bâlbe ale Executivului, să dea cu tânărul „prieten” de pereţi. Cu toate că am destule motive să-l antipatizez pe Ponta (mi le-a procurat în aceste săptămâni de coşmar), trag nădejde să biruie el. Oricum prietenia lor e nesinceră şi fiecare pândeşte beregata celuilalt.

Am scris de multe ori în apărarea lui Năstase, pe care l-am considerat şi-l consider un deţinut politic, poate primul, oricum cel mai vizibil, de după 89. Lui trebuie să-i fie restituite drepturile cetăţeneşti confiscate de statul poliţienesc al lui Băsescu. Banii de pixuri şi afişe electorale primiţi, zice-se (nu sunt dovezi directe!) de Năstase în 2004, la alegerile prezidenţiale pe care le-a pierdut la mustaţă, la „şuviţă”, cu destule semne de întrebare nelămurite, sunt un biet bacşiş faţă de opulenţa dezgustătoare a campaniei băsiste din 2009, de o sută de ori mai costisitoare. Cine îndrăzneşte – poate Kovesi, unsă la DNA de Ponta – să ia la puricat acea uriaşă risipă de bani negri? Privindu-l aseară pe Năstase am trăit şocul revederii unui om care dacă n-a ieşit din Infern, oricum a traversat – cum el însuşi o spune – Deşertul. Aproape că s-a cicatrizat, odată cu rănile de glonţ, acel zâmbet ironic. El a rămas undeva, pitit în el, fiindcă ironia şi autoironia rămân apanajul oamenilor inteligenţi. Timpul îl va dezgropa uşor. O tristeţe profundă, pe un chip care a întâlnit totuşi umilinţa, căreia a încercat să-i facă faţă şi i-a făcut. Inclusiv prin gestul de a refuza înfrângerea prin gestul autoasumat al glonţului. O tristeţe grea, imposibil de tradus în vorbe, dar care i-a ţinut, pe toată durata interviului luat de Mihai Gâdea, fruntea sus.

De ziua mea, în august, Andrei, fiul cel mare al lui Adrian Năstase, mi-a transmis urări de la tatăl său. E prima dată când primesc o urare de la cineva aflat în temniţă. După punerea, cu atâtea insultătoare hârtoape şi piedici, venite de la colegi din justiţie, unii poate foşti studenţi ai profesorului de drept Năstase, în libertate, premierul mi-a dat un telefon, la Sângeru. Mi-a spus câteva vorbe de mulţumire, poate pentru că am vorbit la lansarea ultimei sale cărţi, la invitaţia lui Andrei, unul dintre cei doi copii educaţi şi modeşti, spre deosebire de alţii, ai familiei Dana şi Adrian. Nu-i prima oară când îi felicit pentru modul în care şi-au crescut copiii. O mai fac o dată. Reversul dezgustător ne arată beizadele pline de ifose, semialfabetizate, insultătoare cu strada, cu oamenii de rând, purtătoare ale unei mojicii moştenite şi al cărei jeg este astupat cu aur.

Da, Adrian Năstase îşi poate vizita Muzeul donat românilor, muzeele, cele 24 înfiinţate în vremea mandatului său. Marinarul nu le-a prea avut cu cartea şi muzeele. Le-a avut cu disciplinarea procurorilor şi subordonarea instituţiilor specializate în  microfoane. Şi procurorii şi acele instituţii, din păcate pentru el, simt când vulpea se răceşte.