Lucian AVRAMESCU

Martie și-a pus, când apar aceste rânduri, pălăria de zambile și ghiocei peste amintirea unei ierni care n-a fost îndeajuns de iarnă pentru a ne congela și nici foarte cumsecade, în dansul ei dezlânat de zăpezi șchioape, pentru a n-o ține minte. Intrarea în martie se face apăsând o clanță de feminitate. Martie, cu toate planetele lui războinice, rămâne o mângâiere și o promisiune de alcov. Toate gingășiile coboară pe pământ, iar obiceiul mărțișorului conferă timizilor șansa de a agăța pe pieptul femeii intangibile, cu dește tremurânde, un șnur bicolor. Ghioceii autohtoni, culeși din pădurile naționale, aproape că au dispărut, făcând loc unei abundențe de zambile olandeze, perfect și simetric învelite în disciplina lor de seră. Doar țigănușii de lângă București mai pândesc drumețul cu niște coșulețe împletite din răchită în care încap ghiocei sălbatici.

E, începe să fie, primăvară. Ca orice poet al iubirii – dar cine nu-i poet al iubirii în aceste zile? – mă simt dator cu un vers care nu trebuie să înceapă neapărat cu bună seara sau bună dimineața, iubito. Îmi alint cititoarele trimițându-le azi câteva versuri. E mărțișorul meu fabricat matinal, cu gândul la tot ce-i mai frumos în lumea asta.

Ca la cununie

Dă-mi femeie, tu, cea obosită de toate cele,
Un autograf pe mărgele.
Pune-mi un zbenghi, o mătreață
Pe constelația-mi șugubeață
Respiră peste sufletul meu
Nu cu crivăț, ci cu alizeu.
Țigancă icoană
Pirostrie pentru inima-mi rană
Arde-mă la foc subțire
Până dai de nemărginire
Iar tu desface-te blând
La dogoarea celui ce sunt
Picioarele tale care se despică
De chemare, de înfrigurare sau frică
Sunt stâlpii lui Dumnezeu
Pe care stă în neodihnă aripa trupului meu.

De ce, când te mângâi pe sâni…

De ce ți se închid ochii când te mângâi pe sâni?
Petalele trandafirii ale pleoapelor cad
Încet, ca niște perdele trase seara, peste ferestre,
Când îți mângâi sânii.
În podul palmei mele,
Ceașca de cafea a sânilor tăi
Iar tu îți ridici pieptul ca în transă, te cabrezi moale
Și ochii ți se închid, iar eu rămân sechestrat
Sub zăbrelele genelor.
Ce să facem noi închiși amândoi
Într-o pușcărie în care trupul tău
Dă semn din toate lanțurile
De parcă celulele și carnea și cartilagiile ar zornăi în așteptare?

Știu că o iubești pe mama ta.
Te mângâie uneori de parcă ai fi tot copil.
Vă privesc pe furiș, ca pe două vietăți tinere
Care într-o pajiște se alintă.
Niciodată, când mama ta te mângâie, la fel de drăgăstos ca și mine,
Ochii tăi nu se închid.
De ce, când cea care te-a purtat în geamantanul pântecului,
Ca pe o cămașă alb apretată,
Împăturită grijuliu,
Pleoapele tale nu se închid de parcă ar fi doborâte de briză?

Femeia triumfală

Bărbații stau aliniați la poartă
Maturi destui dar și imberbi băieți
Pe unde treci, alții-ți pândesc venirea
Nerăbdători, ei reazemă pereți.

Surâsul tău întâmplător e darul
Pe care câte unul îl primește
Iar dâra ta de alizeu-parfum
Prinde mascula pradă și-o strivește.

Ce ai, ce ții în poala ta de vele
De-ai răsturnat pământul pe o rână?
În zbilțul tău de perle și mărgele
Strivești, agăți, ne ai pe toți în mână.

Secretul tău, femeie triumfală
Nu-l dezlega chiar dacă-l vor cu zel
Savanți, poeți sau preoți în sutană.
E tot ce ai. Nu-l vinde, mori cu el!

Culcată pe spate

Ca un tablou

Pregătit pentru Paște, ca un încondeiat ou

Pânză subțire de șevalet, 

Cu care umblu duios și discret,

Să nu-ți stric, cum stai culcată pe spate

Alcătuirile la care au lucrat mâinile mele înfrigurate

Zile și nopți

De parcă șlefuiau nestemate.

Femeie, am crezut că ești doar femeie

Dar zorii mi te-au dezvelit dumnezee.