Lucian AVRAMESCU

1. La cap de linie, fidelitatea

Minciuna e la fel de veche ca eternitatea. Eternitatea a fost descoperită de om, atunci când şi-a constatat vremelnicia. Eram, la 19 ani, pe peronul gării din Craiova. Aşteptam un tren pentru care plătisem bilet, spre Bucureşti. Rezemat de un stâlp, contemplam singurătăţile de pe chipuri. Chipuri puţine, lumea circula rar. O pereche mi-a confiscat atenţia. Ea, frumoasă, melancolică, desenând tristeţea de nevindecat a unei despărţiri. El, lăcrimos, Adonis lipit de o deznădejde sezonieră. Erau, poate, studenţi ca şi mine. Ea pleca la părinţi două zile. S-au sărutat lung până când trenul oprit s-a pus din nou în mişcare. Ea a urcat greu, dar sprintenă, nimerind scara. El s-a ţinut un timp după trenul în care încăpusem şi eu. Iată, mi-am zis, definiţia iubirii. Daphnis şi Chloe din Elada, puritatea unui sentiment neîncăput pe mâna falsului sufletesc. Fata, care se lipise ventuză de ochii mei, era simbolul unei aspiraţii. Fericit cel ce are o asemenea iubită. Am căutat-o cu ochii în tren dar n-am găsit-o. Era, ca amintire şi imagine a purităţii iubirii, în mine. Ajuns la Bucureşti, cărând din vagon un geamantan, preocupat de ce aveam de făcut, de trasee şi tramvaie, am uitat scena care mă robise, vasal sentimental al unei întâmplări cinematografice. Trăgeam, deci, pe peron, de valiza mea, când m-am lovit de o pereche care se pupa lung. Băiatul, pe care nu-l ştiam, ţinea de mijloc o fată care-mi părea cunoscută, iar ea îi încolăcise strâns, pătimaş, grumazul. S-au sărutat fără întrerupere până când eu mi-am dichisit, de pe o mână pe alta, bagajul, au suspinat lângă mine, care mă oprisem obosit, au – mai ales ea – lăcrimat ca la o reîntâlnire de după ani. El părea venit dintr-o lungă detenţie sufletească. Ea părea, în premieră, fericită. Ea părea ca acum două ore la Craiova. Acolo părea, despărţindu-se de celălalt, că se rupe de dragostea supremă. La Bucureşti, la capăt de linie, părea fericită ca şi când l-a reîntâlnit pe cel care întruchipa dragostea supremă. Definitivă, totală. Numai că băieţii, tineri şi frumoşi amândoi, păreau siamezi. Păreau acelaşi. Cum naiba de a ajuns ăla de la Craiova la Bucureşti înaintea trenului? Nu existau, atunci, elicoptere personale. Fericită fata care a crezut că lăsându-şi iubirea în gara plecării n-o mai regăseşte la destinaţie. A găsit-o. Diferenţele de nuanţă, frizură şi mimică erau imperceptibile pentru mine care-mi căram, derutat, geamantanul. Iubirea, la ambele capete de linie, era aceeaşi. Fericirea, identică. Gestica fetei nu se mişcase din calapod. Doar băieţii erau diferiţi.

2. Băsescu, umed de sinceritate

Scenă. Multă lume cată cu ochii spre dreptunghiul ei luminat. Un ins, să-i zicem Băsescu, vorbeşte tare, apăsat, convingător. Priveşte în ochi mulţimea chiar dacă un ochi al lui, nu e vinovat pentru asta, se uită câş. Laudă o persoană. O laudă cu privirea umedă de sinceritate. Emoţia îl sugrumă. Eşti, zice el într-un târziu, găsind o eliberare din omuleţ, cel mai bun, Petre. Petre Roman. Peste o săptămână, Petre e dărâmat, chiar de cel care-l lăudase, devine amintire şi reper de comparaţii nefericite. Să nu fiţi ca el, zice acelaşi care-l găsise cel mai bun, să nu faceţi ca acest nemernic. Eu, dacă nu eram eu să vă atrag atenţia şi să vă explic, hă, hă… Ceea ce căutaţi, moralitate, dragoste de ţară, cinste supremă şi un buric fără gunoaie în el sunt EU. Fleşcăită de emoţii, lumea aclamă. Îl pune şef pe denigrator peste amintirea celui înfierat. Cel mai bun Petre devine cel mai rău Petre. Unii spun că demascatorul ar fi un farsor, că a furat şi fură, că e nesătul în netrebnicii. Cine şi ce să mai creadă? Individul vorbitor, oblic şi chiaun şi chel, capabil să pupe şi să plângă, a devenit intangibil la bănuială. E deja reperul, e instituţia supremă.

Cele mai nedeflorate femei sunt, se zice, curvele. Himenul lor regenerează periodic, ca ciupercile după fiecare ploaie electorală. Băsescu este politica virginală care, cu rochia ei de mireasă, cucereşte mereu.