Lucian AVRAMESCU

Am trăit direct, ca și alții, nu atât de mulți pe cât s-ar crede, zilele lui decembrie '89. Eu am reușit să tipăresc un ziar în fosta Casă a Scânteii, pe care l-am numit Tineretul liber. Libertatea era obsesia acelor zile. Am fost, acolo, într-o măgăoaie pustie și întunecată, din care fugiseră și portarii, o mână de oameni. Zece zile și zece nopți n-am plecat acasă. Nu mi-am făcut nici-un merit din asta, n-am cerut nici-o recompensă, mi-am șters, cu mâna mea, numele de pe o listă de revoluționari, am refuzat să fiu șef, am refuzat orice funcție publică. E mult, e puțin? Unii mă înjură azi că-l critic pe Băsescu. Alții m-au înjurat când îl criticam pe Iliescu. Cei cărora le dădeam autografe pe cărțile mele, majoritatea cu poezii de dragoste gen „Bună seara, iubito”, mă spurcă azi la un mod inimaginabil. Ei nu dau replici textelor mele, care pot fi corecte sau greșite, ci-mi înjură părinții morți. O agresivitate năucă bântuie lumea în care m-am născut și pe care încep să n-o mai recunosc. N-aș fi scris rândurile de mai sus dacă nu m-ar fi cutremurat câteva scene și nu m-ar fi mișcat, până la lacrimi, niște destine. Nu mă așez egal lor. Doamne ferește. Când avea loc revolta de la Brașov, în 1987, eu lucram în presă, eram adjunct la Scânteia tineretului. M-a obsedat de mic scrisul, visam să ajung scriitor, iar presa m-a chemat. Era, presa comunistă, unica existentă. N-aveam alternative. Când am avut șansa, în ’89, nu m-am pitit sub pat ca alții, ci am ieșit, cu arma scrisului meu, la luptă. Da, am avut foarte aproape alternativa de a muri în acele zile. Și totuși, ce au făcut muncitorii de la Brașov, înfruntând teroarea, securitatea, n-am făcut nici eu și nici alții, cei mai mulți dintre noi. Auzindu-l vorbind pe unul dintre acești muncitori, m-am cutremurat. Omul, la fel de simplu, la fel de modest, spune că a făcut atunci ce a crezut că e bine. A dorit libertate. Acum avem libertate, într-un fel am reușit, zice el cu voce în care ghicești îndoiala, dar dincolo de libertate se întinde pustiul sărăciei, al nedreptății. Nu astea erau cuvintele lui, dar cam așa ceva transmitea. Eroul de la Brașov trăiește modest, nu e nici ministrul muncitorilor, nici cine știe ce nabab. A lucrat câțiva ani pe schele în Spania. Acum e chemat să povestească elevilor prin școli cum era cu Ceaușescu. Nu regretă ce-a făcut. E nedumerit doar la ce am ajuns.

Un copil al lui Decembrie ’89, Florin Vieru, numit Gavroche al României – poza lui înfățișându-l învelit în tricolor a făcut înconjurul lumii – e om matur azi. Are doi copii, muncește când are slujbă, pe schele. A făcut, fiindcă a vrut să-și apere un prieten, și șase luni de pușcărie pentru furt. După o jumătate de an de celulă, justiția a constatat că e nevinovat și i-a dat drumul. N-o duce grozav, cu toate că nu se plânge. Nici el nu e ministrul copiilor eroi ai României. Și el a fost uitat. De cine? De puterea de ieri, de puterea de azi și, aproape sigur, de puterea de mâine și de poimâine. Uitat este și Adrian Sobaru, care s-a aruncat strigând „libertate” de la balconul Parlamentului acum, în zilele noastre, nu în zilele lui Ceaușescu. Premierul Boc și-a întrerupt nițel discursul cât să frece angajații sângele de pe scaune și pereți și a continuat. Nici Sobaru nu se bucură de mare atenție din partea cuiva.

Revoluția a fătat alți eroi care nu-s cei din stradă. Revoluția, ca toate revoluțiile lumii, și-a devorat fiii. Rescrisă, istoria îi șterge din cărți și inventează eroi falși. E normal? Toate anormalitățile, cu timpul, devin normale.