Lucian AVRAMESCU

Madrilenii și bascii și-au rupt țurloaiele la București, într-un meci dur adesea și inspirat uneori. A fost, cum să zic, o confruntare care a adunat în ea încărcătura de emoții și încrâncenări dintr-o virtuală dispută între, să zicem, Rapid București și naționala autonomă Ținutul Secuiesc. Spaniolii, nu doar pentru că sunt majoritari, i-au cam bătut pe basci, nimerindu-se mai buni și mai organizați tactic. Meciul nu m-a dărâmat emoțional și, cu excepția unor îndârjiri alternative, a curs multă vreme fără strălucire. Oricum, a fost o finală europeană unde noi am dat iarba. Uriașa împăunare că finala Ligii Europene s-a petrecut la București, fiindcă am făcut un stadion de așezat în rândul lumii, mă contaminează și pe mine nițel și mă întristează mult. Fotbalul nostru nu mai e. De o veșnicie și nițel nu ne-am mai calificat în nimic. Am căzut de mult din divizia onoare, în divizia dezonoare. Meserii rentabile, remunerate abundent, acaparate de indivizi pe care-i cheamă Mitică, Sandu, Becali, au înlocuit avântul țâfnos și talentat al unui Dumitrache și driblingul amețitor al lui Dobrin, calități care făceau din fotbal o artă în tinerețea mea și nu o negustorie de șnapani. Mă bucur pentru bucuria lui Sorin Oprescu, mulțumit că iarba nu s-a stafidit și acoperișul stadionului n-a căzut pe fotbaliști și sunt trist în egală măsură, ba chiar mai apăsat, pentru că pe respectiva iarbă nu alergau fotbaliști români. Mulți, împreună cu antrenorii lor și parașutele aferente, sunt găsibili noaptea în barurile bucureștene, de fițe și maimuțăreli, beți criță.

Trăiesc, trăiam, cu însuflețire, cu patimă, meciurile naționalei de fotbal a României. Am prins și arheologice clipe de glorie. Steaua bătea cândva, într-o finală de cupă europeană, fotbalul iberic care a alergat miercuri seara pe mult prea costisitoarea iarbă a stadionului nostru național. Din fotbalul românesc n-a rămas, repet, decât gazonul. Bancul acela cu coproducția cinematografică româno-americană, în care țara bătrânului Sam a dat actorii iar noi caii, se lipește mănușă azi, într-o peliculă cu fotbaliști care fug după bășică. Noi am dat clorofila de sub bocanci, iar ei arta trimiterii balonului la păianjen. Meciul care a adus la București 50.000 de spanioli m-a umplut de tristețe. Chiar de amărăciune. Orgoliul meu e mult prea mare pentru a fi satisfăcut de victoria fotbaliștilor echipei Atletico Madrid. Din Steaua, faimoasă cândva, n-a rămas decât grandomania seacă a lui Becali, antrenor, finanțator și fotbalist. La Craiova, unde fotbalul era rege, șutul lui Oblemenco a fost înlocuit de îngâmfarea caraghioasă a unuia Mititelu, chiabur al emoțiilor colective defuncte.

În coproducția româno-americană ultimă am dat, ca de obicei, caii. În finala fotbalistică europeană, care a pus față în față Atletico Madrid și Athletic Bilbao, am dat iarba. Iarba verde de acasă. Mă bucur pentru rezistența gazonului național. Sunt trist că pe catifeaua lui n-au alergat bocancii cu crampoane ai unor fotbaliști autohtoni, atât de supărați pe noi încât, de ani și ani, nu ne mai califică nici în finala ligii cătunelor Pocreaca.