Lucian AVRAMESCU

Iarna siberiană continuă și azi, joi, 2 februarie, când aștern aceste cuvinte, răzlețe și ele și fugărite de ger ca mai tot ce mișcă. Afară sunt minus 22 de grade și odată cu ziua au început primii fulgi ai noilor troiene. O contabilitate funerară stabilește, firește cu o anume marjă de eroare, cifra 14 pentru morții ultimelor două zile. Decese puse în cârca gerului declarat, în texte literar alintate, asasin. Dacă la Sângeru, satul meu natal, unde mă refugiez ciclic, iarna pare o pacoste asumată, amendată cu vreascuri băgate în sobele de cărămidă sau teracotă, unele rămase din vremea tinereții bunicilor mei, la București și în lumea care se recomandă civilizată și frisonată de o agitație nestăvilită, iarna iscă dispute, nemulțumiri, șoferii se bat în trafic pentru o zgârietură de derapaj. Doar singuraticii, sechestrații în pat, bolnavii rămași fără sprijin sufletesc și fără doctorii nu se mai ceartă cu nimeni, fiindcă nu au cu cine. Disputele cu moartea, mereu aproape de cei suferinzi, sunt tranșate de obicei de cea din urmă. La scară mare, țara se vede înghețată bocnă și aici nu e vorba doar de frig. Economia, al cărei deces e consemnat lunar sau trimestrial, în funcție de ciclicitatea încheierii unor fișe de bilanț, a murit, se pare, definitiv. Nu mai e. Ce să mai contabilizezi? Oamenii stau în case (exceptându-i pe cei care au luat drumul bejeniei și trudesc prin străinătățuri) fiindcă nu mai au locuri de muncă. În locul locurilor de muncă a rămas locul gol. Câte un amărăștean, gonit de frig din casă și de foame, scurmă prin spațiul în care a fost cândva uzina în care a lucrat, după o țeavă sau o bucată de fier rătăcit, supliment nesperat la un salariu care nu mai e sau la o pensie minusculă. În Piața Universității, o ștafetă animată, vie, energică și la minus 17 grade, ține, cum spunea un protestatar, aprinsă flacăra revoltei până la primăvară  când „nu vom mai fi o sută, ci o sută de mii, sau două sute de mii sau mai mulți”. Revendicările cetățenilor s-au comprimat la una singură – „Jos Băsescu!”. Aici e buba, aici e cancerul care omoară, aici e rădăcina umilințelor și disprețului cinic, hohotit, pentru cetățeni. Nici un conducător, zice un bărbat cu pancartă, nu și-a permis să-și insulte în așa hal poporul, să-și disprețuiască și nesocotească semenii. Cred că omul are dreptate. Ultimele ieșiri la rampă ale președintelui, sigur pe el sau mimând perfect siguranța de sine, degajă o fudulie de gangster de maidan care și-a îngenuncheat toți adversarii și, triumfător, urinează pe spinările lor, cum am văzut într-un documentar american în care soldații își deșertau vezicile pe niște prizonieri legați cu mâinile la spate. Nu mă voi schimba, zice președintele, răspunzând tranșant și obraznic, din nou obraznic, celor mulți, din ce în ce mai mulți (peste 90 la sută din alegători),  care-l contestă. Înțeleg că, în ce ne privește pe noi, ziariștii, lângă „găozari”, „tonomate”, „țigănci împuțite”, se vor alătura alte producte ale minții tulburi, care fierbe întruna ca un vin care nu se mai isprăvește, a președintelui dispus să ne îmbogățească portretul cu nesfărșitele-i bale. Fie sigur că nu vom rămâne în pagubă, iar replicile vor fi așișderi, cu amendamentul că oricât am înjura noi nu vom egala grobianismul prezidențial.
Școlile, cele mai multe de prin sate, au trecut la un program rezumat. Un director de școală sătească îmi spune că temperatura suită în clase, de o centrală termică pe lemne, la minus trei grade, a rezumat programul școlar la două ore pe zi. Nu putem omorî copiii! – oftează el. Grădinițele, mai toate, au fost închise. Pe fondul sărăciei care face ravagii în grosul populației, iarna a căzut ca un blestem. Ce face, pe acest fundal puțin zis dramatic, partidul de guvernământ? Un fel de simpozion cu ușile închise, care s-ar putea numi „Cum să furi o țară pe cale de dispariție”. El explică, prin intervențiile tranșant exprimate, preocupările PD-L. Nu, partidul lui Băsescu, Udrea și Boc, prin guvernul emanat, nu se strofocă să afle căi de salvare a României, ci căi de perpetuare a puterii lor jefuitoare. România e pe cale de dispariție. Ce mai vor? Mai vor. Președintele vrea să vândă ultimele zăcăminte de aur din Apuseni. Guvernul șmecherește privatizarea hidrocentralelor încât curentul electric să treacă (deja o mare parte trece) din râurile cu baraje și cu apă de la Dumnezeu, prin sediul din Modrogan și, bine dijmuit și umflat la preț, să ajungă la bietul consumator. Nimic din ce e rentabil și folositor țării nu trebuie să rămână românilor. Deci trebuie, pentru finalizarea acestor obiective mărețe, să rămânem la putere! Păi cum să rămâneți măi pedeleilor când țara nu vă mai vrea? Nu ne vrea ea, o vrem noi! Uite cum facem, zice în acel faimos simpozion Roberta Anastase, o femeie care, circulă legenda, ar fi fost cândva frumoasă. Să te ferească Cel de Sus de muierile care au fost frumoase cândva și s-au sluțit, sufletește mai ales. Redesenăm colegiile electorale încât să câștige ai noștri. Schimbăm legea electorală, schimbăm, rostogolim, vălătucim și din tulbureala asta, în care alegătorul, ori va fi năucit ori va fi cumpărat, ne scoatem. Rezon! –  exclamă liniștitor Nuțica. Avem bani, le dăm bani, cumpărăm tot. Ea e trezorierul nenorocirii, singura, ierarhic, sub Băsescu, căruia îi dă socoteală, sau, conform altora, singura peste Băsescu, îngăduindu-și să-l pună la punct pe marinel, să-l alinte, pițigăiască sau certe. Simpozionul pe tema furtului unei țări pe cale de dispariție, ținut pe gerul ăsta de crapă sufletul în om, mi se pare cel mai monstruos aranjament politic, de sorginte mafiotă, găzduit și îngăduit de năpăstuita noastră nație. Nu pot să le spun acestor politicieni inconștienți, orbiți de avere și de putere, hrăpăreți și gata să omoare cu totul principiile elementare ale democrației decât atât: Să vă ferească Dumnezeu de primăvară! Vi se pare că, aliați cu gerul, veți omorî protestele! Vă păcăliți amarnic! Tăvălugul a pornit și nimic nu-l mai poate opri. Feriți-vă de primăvara care uneori este mai nemiloasă decât gerul siberian!