Tiberiu AVRAM

Nu s-ar fi încheiat frumos sărbătorile de iarnă ale românilor, dacă profesorul de sport de la liceul bucureştean „Jean Monnet” nu era eliberat din arest, chiar de Bobotează. Probabil vă amintiţi că, în urmă cu două luni, profesorul în cauză a fost acuzat de o elevă de viol. Nu prea s-a putut proba violul, se pare că nici nu a fost vorba aşa ceva, dar profesorul a fost arestat pentru întreţinerea de relaţii sexuale cu o minoră.    
Ce m-a şocat la acea vreme a fost faptul că televiziunile naţionale, care devorau subiectul, au anunţat că românii (care au uitat brusc de toate problemele lor) s-au împărţit în două: unii de partea fetei, alţii de partea profesorului. Cei care erau de partea profesorului, între care şi mulţi elevi de la respectivul liceu, o acuzau pe fată că este, ca să vorbim elegant, de moravuri uşoare, că fata a fost cea care l-a ademenit, care l-a atras în capcană. Şi ce dacă, întreb eu? Ea era elevă, el îi era profesor. În fine... A venit luna decembrie, sărbătorile, şi povestea a fost uitată. Şi tocmai când era o sete teribilă de subiecte naţionale de senzaţie, vine eliberarea profesorului. Ca om, mă bucur că a fost eliberat, sunt convins că i-a fost crâncen de greu în arest. Dar asta e altă poveste....
După ieşirea din arest, profesorul de sport a început să facă turul televiziunilor, însoţit sau sfătuit de avocata sa. O avocată extrem de apreciată care, evident, trebuie să-şi apere clientul. Iar clientul trebuie să-şi susţină nevinovăţia sau, măcar, să invoce în favoarea sa argumente care să-i facă pedeapsa mai uşoară. Chiar dacă aceste argumente sunt de genul: „Ea m-a apucat şi m-a băgat aici. Am greşit, am greşit enorm din punct de vedere etic, moral. Câteodată inima are raţiuni pe care mintea nu o poate înţelege. Este drăguţă. Din câte ştiu, oamenii sunt înzestraţi cu raţionamente. Am făcut un raţionament greşit. Am aflat ulterior că are 17 ani şi 11 luni. Dacă ştiam chestia asta, nu se întâmpla. A împlinit 18 ani în decembrie (...). Tinerele de astăzi sunt psihologic, fizic, aproape ca doamnele de 30 de ani, pentru că sunt foarte dezvoltate, trebuie să ai tărie de caracter să rezişti. A fost un act de nesăbuinţă!”. Deci, dacă fata ar fi avut 18 ani, nu era nici o problemă din partea profesorului. Chiar dacă îi era elevă. El – profesor, ea – eleva lui. El – 27 de ani, ea – aproape 18 ani. Doar câţiva ani distanţă între ei, cum zicea avocata profesorului. Nouă ani, ce sunt ăia?
Argumentele profesorului, sau chiar ale avocatei, mi se par revoltătoare. Dar, repet, este dreptul lor să se apere aşa cum ştiu. Ce mă intrigă este atitudinea televiziunilor. În faţa inepţiilor debitate de profesor, se auzea doar câte o voce timidă a vreunei moderatoare: „Nu încercaţi acum să păreţi nevinovat?”. Cum profesorul o lămurea că nu, era lăsat mai departe să-şi plângă de milă: „O scuz, nu am cum să o iert. Nu am puterea de a o ierta”. Ce naiba să ierte el? Asta întreb eu, nu marii oameni de televiziune care îi sorbeau vorbele.
Fata aceea, care a întreţinut relaţii sexuale cu profesorul, nu are nici o vină. Oricât de depravată ar fi. Dacă este. Oricât l-ar fi provocat şi indiferent de modul în care arată, fata nu are nici o vină. Este ELEVĂ! Iar el îi era profesor. De sport, nu de sex.
Elevii merg la şcoală ca să înveţe. De la profesori. Rolul profesorilor este de a preda, de a-i învăţa carte, de a-i învăţa să fie oameni. Nu de a face sex cu o elevă care arată mai bine, pare mai matură, care este mai provocatoare. În toată această poveste, fata (cu toate păcatele ei, reale sau inventate) nu are nici o vină. Singurul vinovat este profesorul. Pentru că şi-a uitat menirea de dascăl, pentru că nu a avut tăria să aibă demnitatea specifică acestei alese profesii.
Dar mai murdar decât ce a făcut profesorul de sport mi se pare ceea ce fac acum televiziunile, care găzduiesc spovedania aproape nealterată a fostului cadru didactic. Fata aceea, indiferent de moravurile ei, de abia acum a fost violată. Profesorul de sport este prezentat aproape ca o victimă. Televiziunile ne cheamă să plângem pe umărul lui. Să-i împărtăşim durerea. Ce învaţă copiii din toată povestea asta? Ce repere morale li se induc?