Lucian AVRAMESCU

Un gazetar străin, pe care-l ştiu din zilele lui decembrie ‘89, m-a întrebat ironic dacă noi avem un guvern maghiar la Bucureşti. De ce? – m-am mirat eu. Avem un vicepremier maghiar, nişte miniştri de etnie maghiară, dar nu un guvern maghiar. Aşa se vede de afară, mi-a răspuns, cu o ironie şi mai apăsată, confratele truditor, ca şi mine, în slujba opiniei publice.
Zilele astea, printre ştirile legate de accidentele rutiere, ciomăgeli, uneori mortale, între clanuri ţigăneşti, degringolada din sănătate şi propunerile ministrului Educaţiei de a renunţa la „dictatura manualelor” (bietul abecedar a devenit pericol public), am citit la „şi altele” ştirea că organizaţiile maghiare din România, inclusiv reprezentanţii UDMR, au cerut forurilor Europei unite recunoaşterea limbii maghiare drept limbă de stat oficială în Transilvania. Nu doar în Mureş, Harghita şi Covasna, judeţe cu o populaţie majoritar maghiară, ci în tot arcul carpatic. În cele trei judeţe tricolorul românesc a fost dat jos încet, încet de pe toate instituţiile statului (statului român), toate documentele primăriilor şi ale altor instituţii, de la prefectură în jos, sunt tipărite exclusiv în limba maghiară, iar blogurile europarlamentarilor unguri care reprezintă la Bruxelles şi Strasbourg ţara noastră, pot fi lecturate în ungureşte şi, eventual, o limbă de circulaţie.
Limba română, pe care parlamentarii unguri şi miniştrii unguri de la Bucureşti s-au străduit şi au reuşit s-o marginalizeze până la dizolvare în programa şcolară din zonele populate majoritar cu etnici maghiari, începe să nu se mai audă, începe să nu mai fie. Se învaţă, oficial, în şcoli, istoria Ungariei Mari şi o geografie cu bun de tipar obţinut la Budapesta. Cea mai mare parte a terenurilor scoase la vânzare, din varii motive, în Transilvania, au fost cumpărate de cetăţeni din Ungaria sau de firme ungureşti. Toate terenurile de vânătoare de la graniţa de Vest a ţării, ştire pe care mi-o confirmă inginerul Vali Bolgiu, şeful vânătorilor sportivi din Prahova, au fost închiriate de asociaţii vânătoreşti din Ungaria. Cu alte cuvinte, tot ce zboară sau mormăie brun prin cetinile pline cândva de cerbi şi urşi poartă apostilă ungurească.
Ce fac, pe acest fond, puţin zis alarmant, oficialităţile de la Bucureşti? Ce face garantul integrităţii teritoriale şi suveranităţii naţionale, preşedintele în funcţie Traian Băsescu? Cu ce se ocupă ardeleanul Boc, al cărui părinte, care s-a prăpădit de curând, l-a învăţat de mic istoria de lupte şi jertfe a românilor din Transilvania? Păi nu fac nimic, absolut nimic în această privinţă. Serviciile secrete, zice-se şi n-am motive să mă îndoiesc, le-au deşertat pe masă şi preşedintelui, şi premierului, rapoarte din care rezultă că vârfurile maghiarimii române atacă pe faţă temeliile statului naţional român. Că de la Budapesta vin nu doar bani de finanţare a segregării, ci şi o implicare fără ruşine în treburile interne ale României. Nu cumva o asemenea pasivitate indică exact ce mi-a spus gazetarul străin, luându-mă peste picior, că la Bucureşti avem nu doar miniştri maghiari, ci un guvern maghiar şi, de ce nu, un preşedinte ungur? Cele câteva procente din Parlament ale ungurilor îi ţin la putere pe Băsescu, Boc, Udrea şi ceilalţi. Ce mai contează preţul plătit? Ce mai contează că un descreierat îl spânzură simbolic, într-o piaţă publică, pe Avram Iancu, iar individul nu păţeşte nimic, ce mai contează că la victoria naţionalei româneşti de hochei, sportivii, întâmplător maghiari, cântă imnul Ungariei, ce mai contează că, în acceptul tacit al autorităţilor de la Bucureşti, Ţinutul Secuiesc a devenit deja autonom şi independent de ţara din care face parte fără ca noi să fi pierdut vreun război care să justifice cedarea de teritorii? „Pe Câmpia Libertăţii/ Vin românii, vin cu toţii/ Vin românii, toţi ca unul/ Vin să-nconjure Gorunul” cânta cândva Florica Bradu, o româncă din Apuseni. S-a prăpădit spiritul patriotic, au murit simbolurile, generaţia tânără e ţinută la distanţă (ce ne mai trebuie manuale?) de adevărurile dureroase ale istoriei naţionale? Da. Şi asta pentru a proteja pofta de bani şi de putere a unui mănunchi de indivizi. Putem vorbi de trădare de ţară. Da, putem vorbi de trădare a valorilor şi idealurilor pentru care s-au jertfit generaţii de înaintaşi.