Lucian AVRAMESCU

Capitala, cu sărbătoreşti intermitenţe de strălucire, se prezintă întunecată ca o stăncuţă. Un mare oraş care atârnă pe el pleoştit, fără vlagă. Trotuarele sunt totuşi ceva mai pline de paşi, de umbre, de siluete care se fugăresc şi se întretaie, într-o grabă filmată cu încetinitorul. Să fie semnul că se apropie sărbătorile? În Ploieşti, municipiul care m-a învrednicit cu titlul pompos de „cetăţean de onoare” acum nişte ani, arată, am văzut la televizor, de parcă ar fi deja Anul Nou. Lumini, ghirlande, risipă uriaşă de becuri şi cosmeticale urbane. Primarul, pe care n-am avut onoarea să-l aflu în vreo împrejurare, e, zice-se, portocaliu, adică de la putere, şi azvârle cu banii în populaţie. Vorba vine, în populaţie! Vin de la populaţie şi poposesc în nişte buzunare pe care le putem presupune şi care în nici un caz nu sunt ale populaţiei, în sensul de oameni de rând. În Bucureşti n-a început nimic, e o netedă continuare de viaţă cenuşie. Mă găseam, miercuri, pe la ora 11, în faţa Intercontinentalului şi aşteptam o cunoştinţă cu care trebuia să rezolv o chestiune birocratică. Şoferi plictisiţi păzeau nişte limuzine luxoase şi fiecare afişa o siguranţă de sine de parcă erau, fără excepţie, nepoţi ai lui Rockefeller. Lângă scările care dau spre staţia de metrou mă întâmpinase un puşti care mi-a cerut un leu să-şi ia ceva de mâncare. S-a dovedit insistent, utiliza o persuasiune exersată (m-am întrebat dacă în cei 16 ani la care i-am aproximat vârsta făcuse şi altceva decât să cerşească), era limpede că dacă nu-i dau bancnota cerută nu trec mai departe. I-am plătit taxa eliberării mele. Din ce văgăună a societăţii româneşti o fi răsărit? Sunt mulţi, tot mai mulţi amărâţi reali. Poate că şi el e unul dintre ei. Dă-mi un leu să-mi iau un covrig, că mi-e o sete de n-am unde dormi la noapte! – parcă aşa suna o autoironie populară din vremea lui Ceauşescu. Dar Ceauşescu nu mai e, vremurile tulburi au pierit, iar noi construim, european, bunăstarea prin metode democratice. Şeful FBI a venit la Bucureşti şi s-a plimbat şi prin televizoare, unde a lăudat performanţele noastre în a dibui găinari, preşedintele a plecat la Consiliul European pentru a pune la punct degringolada din spaţiul euro, unde Merkel şi Sarkozy se dovedesc nişte ageamii care aproape că au făcut varză (varză de Bruxelles!)  moneda comună, suntem pe cai mari, ce s-o mai lungim.

Tocmai când meditam eu la toate astea s-a petrecut ceva care mi-a amintit instantaneu de zilele Revoluţiei. Din stânga, pe Magheru, am auzit un cor de voci bărbăteşti care strigau şi scandau. Marcajul pietonal de pe colţ a fost blocat de acele persoane pe care, de la circa o sută de  metri, le vedeam extrem de agitate. Sute de maşini au oprit la trecere, dintr-o parte şi din cealaltă, iar artera principală a Capitalei, în câteva minute, a devenit un infern. Vocile se auzeau tot mai limpede, lozincile scandate vorbeau despre hoţi, despre Guvern, despre o nouă revoluţie. Brusc, apărută ca din senin, a oprit la doi paşi de mine o maşină a Jandarmeriei din care au coborât, în pas alergător, îndreptându-se spre protestatari, luptători vânjoşi. Nu purtau cunoscutele ciomege de cauciuc şi nici nu păreau îngrijoraţi de ceea ce avea să urmeze. Ce se petrece? – l-am întrebat pe unul care trecea pe lângă mine. Nimic maestre, mi-a răspuns el zâmbitor, nişte revoluţionari, şi şi-a continuat drumul. Uite, zic, mulţumit la rându-mi, un jandarm care mă ştie. Apoi m-am simţit luat de braţ. Era Bebe Ivanovici. Cine-s protestatarii, tu trebuie să ştii? Mi-a explicat cum e cu greva foamei, cu tăierea unor drepturi. Blocajul bulevardului a durat, pe ceasul meu, şapte minute, timp în care am transmis la AM Press o ştire caldă. Părea o revoluţie la scară redusă, o altă revoluţie, de astă dată anti-Băsescu. A ţinut niţel şi s-a isprăvit. Revoluţionarii au mai stat ceva vreme pe trotuar, păziţi amical de jandarmii care i-au îmbrâncit cu graţie, apoi fiecare a plecat la treburile lui. Se apropie Crăciunul. Dacă la ţară n-ai porc, tai un curcan, dacă n-ai curcan, tai o găină, iar dacă n-ai nici găină, tai de pe lista de cheltuieli încălzirea grătarului. Dă-mi un leu să-mi iau un covrig... Îndestularea de sărbători poate fi acoperită şi astfel în vremuri de responsabilă austeritate.

P.S.

Un bătrân evreu, născut prin părţile Sucevei şi care trăieşte de zeci de ani în Israel mi-a spus un banc, cu prilejul urărilor pe care mi le-a transmis ieri, telefonic, înaintea Crăciunului. Ce să fac, domnule doctor, întreabă îngrozit un pacient, fiindcă uit, uit tot? Fă, i-a răspuns doctorul, datorii. Am râs. Seara l-am auzit pe unul de la BNR perorând că am putea să apelăm şi anul viitor la alte împrumuturi de la FMI. Bancul cu amnezicul nu mai ţine, am reflectat eu amar. Am putea uita noi să plătim, dar ăia de peste Ocean au, nenică, o ţinere de minte de speriat!