Lucian AVRAMESCU

Întrebarea pe care mi-o adresez în titlu ar putea primi un răspuns brutal. Scurt şi imediat, care să mă lase mut: am avut vreodată vocaţia gloriei? Mândrie şi semeţie de neam? Descumpănit, răscolesc anii mei şcolari, petrecuţi, e drept, în perioada comunistă. ”Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie/ Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?/ Braţele nervoase, arma de tărie/ La trecutu-ţi mare, mare viitor!”. Parcă aşa recitam, mândru, la serbarea de sfârşit de an şcolar. În Scrisoarea a III-a, a aceluiaşi mare clasic, Mircea cel Bătrân, privit cu o superioritate saturată de sine de Baiazid, vântură cu oştenii lui pleava armiei străine. Ce mândru era copilul din mine care îşi imagina scena luptei. Îmi insufla mândria de neam geniul tutelar al poeziei româneşti, Mihai Eminescu. Nu propaganda bolşevică, ci opera înnobilată de patriotism a poetului din Ipoteşti.

Mă uit în jur, într-o zi de toamnă care ar trebui să recicleze candori sufleteşti, să reaşeze în pervazul ferestrei lămpile gutuilor care bat, ca aromă, toate esenţele parfumate ale lumii. Mângâi cu privirea un Bucureşti care, dincolo de păcatele lui, decupează vizual insule de arhitectură veche unice în Europa, străzi liniştite cu castani care depun pe asfalt epistola arămie a vieţii lor de o vară, memento mori relativ, fiindcă primăvara va aduce un alt avânt al sevelor, mă sui cu privirea în clopotniţe şi iau mărturie a credinţei vechi catapetesme de biserici neatinse niciodată de tancul demolărilor. Şi, totuşi, un sentiment apăsător persistă. O tristeţe fără seamăn mă cutreieră şi nu-mi dă pace. Ce se petrece cu noi? Începem să nu mai fim ţară, să nu mai avem conştiinţă naţională, să fierbem într-o oală cu zemuri de împrumut în care substanţa firii noastre nu se mai regăseşte. Nimeni nu mai respectă pe nimeni, îi privim cu dispreţ pe cei de lângă noi şi murdărim, pe cât se poate, tot.

Strada, se plânge cineva, a ajuns junglă. Politica e mână în mână cu mafia. Televiziunile ne îndeasă pe gât continuu personaje pe care ieri n-ai fi dat doi bani. O târfă din Brăila anunţă că va candida la şefia statului. E, până la urmă, un gest democratic. Lumea va strâmba din nas la norii de streptococi pe care-i degajă o fiinţă tăvălită prin toţi boscheţii şi prin cabinele de tir. Nu-i aşa! Personaje sinistre, de-o incultură crasă, de-un grobianism ameţitor şi ameninţător s-au suit deja în vârf, printr-o simpatie şi-o complicitate de drojdieri care votează amuzaţi tot ce-i mai dezgustător într-o naţie.

Media nu mai anunţă nimic important. N-am mai descoperit nimic, ca popor creator şi însetat de progres, un atom, un remediu la o boală, n-am trimis o rachetă în cosmos şi n-am selectat o rasă de găini care să facă un ou în plus faţă de cele livrate de genetica mondială. Ştirile despre noi sunt plate, fără strălucire, nu impresionează pe nimeni, iar dacă atrag atenţia cuiva e prin încărcătura negativă. Preşedintele însuşi zice că suntem un popor de mâna a doua şi nici măcar nu minte. Uită să spună doar că a cotizat vârtos la această declasare. Ştirea zilei e că una Monica, fostă purtătoare de lenjerie pe scenele de modă, a coborât dintr-o limuzină luxoasă în nu ştiu ce oraş al lumii, iar manelistul Salam câtigă pe zi cât cinci sute de zilieri cu sapa. Gigi Becali, apostol mai nou al lui Băsescu, deschide şapte emisiuni de ştiri zilnic proclamând idioţenii hăhăite sau strigând porcării la adresa ziaristelor. Pinalti, gras la pungă şi cu grăsime pe creier, e vedeta Moldovei.

Nici un om cu strălucire reală nu mai clatină balta mediocrităţii care a cuprins totul. Nici un academician nu se mai zăreşte pe undeva, nu mai ia cuvântul, de fapt nu i se mai dă cuvântul. Academia nu face rating, universitatea e un subiect doar când studenţii ies în stradă şi nu mai ies de când barurile au înlocuit bibliotecile şi sălile de lectură. Cercetarea e mută, economia nu mai produce surprize, artiştii – înghesuiţi în sărăcie – nu mai sunt pe gustul vulgului.

Avem cel mai mic număr de naşteri din ultima sută de ani şi cea mai mare bejenie – circa trei milioane de români s-au volatilizat în patru zări, alungaţi de mizeria morală şi sărăcia de acasă.

Unde să mai găseşti iluzia că suntem un popor demn de stimă şi însetat de măreţie? ”La trecutu-ţi mare, mare viitor” zicea poetul. Care viitor? Peste un timp, nu îndelungat istoric, vom dispărea ca naţie, spun viitorologii. Nu, domnilor cercetători ai zilei de mâine. Am dispărut deja. Bravura înaintaşilor a rămas în poeme pe care nimeni nu le mai citeşte, gloria eroilor neamului a murit odată cu schilodirea speranţei că aici se mai poate face ceva. O armată de hoţi, primitivă, dar bine antrenată, ne stăpâneşte şi sunt slabe speranţe că vom mai avea vreodată puterea să ne eliberăm.