Lucian AVRAMESCU

Viaţă la ţară, între orătănii şi frunze, roua, nedezlipită de ierburile care dimineaţa sunt de catifea udă, îţi ia în primire drăgăstos călcâiele, cerul se suie, către amiază, tot mai sus. Sunt, ca o bună parte a fiecărei luni a anului, la Sângeru, unde tot adun rarităţi pentru Muzeul Pietrei, al pietrelor cioplite de ţărani, iar în paralel mă joc cu o mică gospodărie ţărănească. Pot trăi, zic uneori, rupt de Bucureşti, doar în mica mea lume cu vietăţi cuvântătoare (cât de bine se înţeleg raţele şi cât de duios îşi vorbesc porumbeii încât e o nedreptate să le zicem necuvântătoare), lume binecuvântată şi îmbogăţită de râsul zglobiu de copil.

Pe la începutul anului, săteanul care mă sprijină în treburile curţii, atunci când nu dă cep unui butoi şi doarme o săptămână, uitând de el şi de obligaţii, m-a chemat la poartă precipitat. Un negustor ambulant de purcei venise tocmai din Baia Mare şi-şi striga pe uliţe marfa înghesuită într-o remorcă. Purceluşii, roşcaţi, amiroseau, aproximau, adulmecau cu boturile lor umede lumea de peste graniţa oblonului. Omul meu intenţiona să cumpere doi şi-mi cerea un împrumut. I l-am oferit, ca şi alte dăţi, convins că va uita din nou să-mi returneze banii. Ce rasă sunt? – l-am întrebat pe negustorul ardelean. A rostit un nume pe care l-am uitat imediat. Am decis să cumpăr şi eu doi, băiat şi fată, fiindcă la mine, de la rândunelele care cuibăresc sub grinzile hambarelor, până la câinii din rasa Brac German, toate se înmulţesc.

Purceii au ajuns porci acum, au sărit suta de kilograme şi nu prea ştiu ce să fac cu ei. Ciudat e că nu s-au împerecheat, cu toate că au depăşit de mult maturitatea trebuitoare, iar vierul a rămas vier fiindcă nu suport castrarea animalelor. Sunt fraţi, mi-a spus un veterinar care i-a vizitat de curând, iar rasa aceasta exclude instinctiv consangvinizarea. Mai exact, fraţii nu se împerechează între ei. Au, am întrebat uluit, porcii acest simţ, să-i zicem, moral? Au, a zis doctorul, convins în datele ştiinţei lui. Seara tocmai urmărisem o retrospectivă abominabilă de incesturi şi nenorociri sexuale petrecute în lumea oamenilor. Un tată, alcoolic, a precizat reporteriţa, a întreţinut relaţii sexuale cu fiica minoră, un bunic şi-a nenorocit nepoata, o brută din Vaslui îşi luase la rând fiicele. I-aş împuşca fără milă, a rostit un prieten care se afla lângă mine. Suntem o naţie degenerată, alcoolică, imorală, a mai zis el cu năduf. Nu l-am contrazis. Apoi mi-am amintit de cazul acelui bărbat – îi reţin mutra roşcovană, dar nu mai ştiu din ce ţară era – care şi-a zidit fiica într-un buncăr şi a făcut cu ea copii care-i erau în acelaşi timp nepoţi. Porcii mei, am zis, sunt mai morali, superiori omului în general, indiferent de naţie. De ce-i zicem unui adversar, când vrem să-l strivim, porcule? În literatură există şi formula mixtă porc de câine, ceea ce ar trebui să fie şi mai usturător. N-ar fi mai bine să-l înjuri spunându-i simplu omule?

Am citit ceva, apoi am aruncat cartea şi am făcut legământ să nu mă mai uit la televizor. E greu. Să nu mă mai uit la emisiuni gen ”ştirile de la ora cinci”, emisiuni pe care oricum le evit, dar ce faci dacă te nimereşti din greşeală acolo? Şi dacă nu aflu eu o nenorocire înseamnă oare că ea nu se mai petrece? Evitând, cum ne reproşează nouă, ziariştilor, unii, ştirile negative înseamnă că lumea devine mai bună, mai curată? Că ele nu se mai petrec?

Între două păduri am o livadă. Livada ar fi trebuit să aibă prune şi mere. A avut, dar eu nu m-am grăbit să le culeg. Megieşi săritori au făcut-o, în locul meu, la lumina lunii. Un drum îngust desparte via unui bătrân pe care-l cunosc, de porumbul altuia. Drumul devine potecă la un moment dat. Acolo, fix acolo, un netrebnic şi-a dat jos nădragii şi şi-a depus productul intestinului de-al dracului, în calea semenilor. Câţiva paşi mai încolo erau tufişuri, pustietate. De ce nu s-a ferit să fie mârlan? Aşa, ca să-şi bată joc de alţii. Să sufle mucii pe lume şi pe semeni. Porcii mei, cei doi fraţi care nu s-au dedat la incest, îşi fac fără excepţie nevoile într-o parte a coteţului. În cealaltă, niciodată confundată, dorm în curăţenie. De ce spun oamenii ”murdar ca un porc”?

Întors acasă încerc să deschid iar o carte. ”Soarele-n zenit ţine cântarul zilei./ Cerul se dăruieşte apelor de jos./ Cu ochi cuminţi, dobitoace în trecere/ îşi privesc fără de spaimă umbra în albii./ Frunzele se boltesc adânci/ peste o-ntreagă poveste”. Aşa începe ”În marea trecere” Lucian Blaga. Lumea pare frumoasă, iar o pagină de literatură pare a avea puterea s-o cureţe de impurităţi.