Lucian AVRAMESCU

N-am urmărit, pe 11 septembrie 2011, zi de vară târzie în Bucureşti, nimerită duminica, nici un reportaj, nici un comentariu, nici un documentar privind deceniul scurs de la nenorocirea petrecută la New York şi prin împrejurimi în acea toamnă hâdă, scârboasă şi însângerată. E, mi-am zis atunci, sfârşitul lumii. Cum să nu fie sfârşitul lumii? Cea mai puternică ţară, cea mai de neînvins armată, cea mai democratică încrengătură, de rase şi iluzii, umană, să fie lovită letal în chiar inima ei? Nu se poate. S-a putut. Ura este mai tare decât bomba atomică, fanatismul religios este infinit mai detonant decât rachetele care-şi urmăresc, la mii de kilometri distanţă, ţinta. Un individ, un singur individ, autoreglat în electronica sau mecanica distrugerii cu orice preţ a adversarului, e mai tare ca orice ştiinţă a războiului. Omul bombă, omul rachetă, omul kamikaze, exersat de japonezi în al Doilea Război Mondial şi devenit azi model invincibil de armă nimicitoare, poate deveni, dacă nu chiar a devenit, reţeta sfârşitului lumii. Unul dintre cei 19 sinucigaşi asasini care au omorât trei mii de americani (americanii aceia erau şi italieni, şi francezi, şi portoricani, şi câţiva români, dar ce importanţă are?) era fiu de doctori, ştia limbi străine, iar la cei sub 30 de ani ai săi nu visa să-şi clădească o familie, nu ţintea performanţe în profesia aleasă (avocat parcă), ci se pregătea, chiar în ţara în care se născuse şi care-l oblăduise, să comită o crimă incredibilă şi inimaginabilă. Primul care-a fost ucis era el însuşi. Dumnezeule mare, care te poţi chema şi Allah, fiindcă cerul e unul singur, iar în cer te putem striga, fără să te supărăm, cu orice nume, cum de îngădui făpturii pe care ai plămădit-o din lutul gândirii şi iubirii tale să facă astfel de netrebnicii?

La un an sau doi de la transformarea Gemenilor într-un crematoriu în care au ars, sub ochii lumii îngrozite, mii de vieţi, stăteam lipit de gardul din plasă de sârmă de la Ground Zero. Era o zi de weekend, dimineaţa nu scosese lumea pe străzi, iar eu şi un coleg jurnalist stăteam cu nasurile lipite de acel gard şi ne uitam nu atât la groapa de dedesubt, ci în gol, măsuram alchimia golului. Prin aer am auzit ţipătul celor care, pârjoliţi, se aruncau de la etajul 30, sau de la etajul... şi am fost cât pe ce să urlu. Mi s-a părut că am şi făcut-o şi m-am răsucit speriat. În spate era o fată. Sunteţi din România, mi-a zis ea, şi vă cheamă Lucian Avramescu. Pe ea o chema Ana, mai apoi, sau chiar de atunci, Birchall, era din judeţul meu, Prahova, şi se afla la New York ca studentă sau cam aşa ceva. M-a (ne-a, fiindcă eram doi) condus până la Gara Centrală din metropola cu aproape sau peste 20 de milioane de locuitori, eu intenţionam să revăd Statuia Libertăţii, colegul meu îşi pusese în cap să se plimbe pe deasupra metropolei cu un elicopter, costa 50 de dolari o tură, nu era mare brânză, dar mie mi-e frică de la o vreme de înălţime, în Shanghai era să leşin într-un lift care suia pe peretele exterior al unei clădiri până sus de tot, iar geamul, perfect lustruit, te lăsa să crezi că eşti în aer, ne-am despărţit, deci, colegul a luat-o spre aventura lui aeriană, eu spre Insula cu simbolurile de început ale Americii. La prima mea vizită în New York am umblat capiu pe străzi, mă uitam mereu în sus, fascinat de zgârie nori, iar exerciţiul de gâtlej m-a costat noaptea o înţepeneală a cefei, neobişnuită cu o asemenea caznă. Atunci am fost tentat să mă sui, cu un grup de turişti, pe Gemeni, stăteai la coadă la lift, dar am renunţat gândindu-mă că la o asemenea înălţime ar putea să se dea peste cap în mine toate cele. Nu m-am suit pe Gemeni. Gemenii, cu aproape 3.000 de nevinovaţi, ţinta celei mai criminale, simple şi sofisticate acţiuni teroriste, au coborât ei la pământ, iar după numai câţiva ani i-am văzut jos, sub formă de moloz şi cenuşă, crematoriu pentru atâtea vieţi. Citesc, lângă gardul de la Ground Zero, nume, nume, nume. Mii de identităţi spulberate, topite, incinerate. Dacă acest atentat nu se petrecea în inima Americii, viaţa curgea mai departe. Petrecându-se aici şi astfel, viaţa s-a oprit. Războiul idiot al religiilor (domnilor asasini, Dumnezeu, oricum l-am numi, e singur, e unul singur în cer) pune capăt civilizaţiei pe pământ. Acum nişte ani, în Cairo, unde însoţeam ca ziarist o delegaţie parlamentară din România, am fost martorul unor înspăimântătoare ieşiri antisemite în cadrul unui dialog de aleşi din ambele ţări. Mubarak ţinea încă sub control lucrurile. Am privit, îngrozit, cum sub anemica opoziţie a armatei, zilele trecute grupuri de civili musulmani distrugeau Ambasada Israelului. Atacatorii semănau cu parlamentarii ăia egipteni pe care i-am ascultat eu cu ani în urmă. Israelul e o fâşie de pământ, traversabilă, până la Mediterana, în şapte minute de o divizie de tancuri arabe. Era argumentul cu care Bibi Netanyahu, cu care am realizat un interviu în tinereţea mea, când încă nu era premier, într-un bar din Tel Aviv, justifica nevoia unei zone de securitate. Ce zonă de securitate? Ce zonă de securitate să faci în cer, la New York? Cum să-l controlezi pe cel care are în maţe şi în creier, în materia complicată şi nedepistabilă a fiinţei sale, o mie de bombe atomice?

Lumea a comemorat, a plâns, a redesenat pentru luare aminte scenele din 11 septembrie 2001 de la New York, de la Washington, din câmpia aia cu pasageri revoltaţi care, autocondamnându-se la moarte, au stopat o crimă mai mare. Au trecut zece ani de la ceea ce eu am numit atunci sfârşitul lumii. Poate că am exagerat. Totul este însă posibil azi, inclusiv utilizarea, ceea ce mă îngrozeşte, ca ultimă şansă de autoapărare, a bombei de nimicire în masă. Să dea Dumnezeu sau Allah să nu fie aşa.