Lucian AVRAMESCU

Consemnat la Sângeru, între pietrele mele cioplite de ţărani, n-am altă şansă să mă conectez la evenimentele lumii decât prin televizor. Mai sun la redacţie, mai discut telefonic sau direct cu câte-un informat dar grosul ştirilor rămâne atârnat de drăcia cu imagini mişcăcioase din odaie. Ieri, miercuri (azi, când scriu aceste rânduri, e joi) butonez jucăria vorbitoare. Un individ e cocoţat pe un stâlp, în faţa Cotrocenilor. Şi-a petrecut peste gât un ştrean şi agită un pistol care, citez, ”poate pune în pericol viaţa cetăţenilor”. Sunt aduşi psihologi, apoi psihiatri care comentează. Sunt numite boli. Bărbaţi sobri, culţi în cap, avansează nume sofisticate de suferinţe ale scăfârliei măsurate ştiinţific. E limpede că avem de a face cu un nebun. Nebunul, aflu de pe un alt canal, s-a mai suit o dată pe un stâlp, tot la Cotroceni, şi a stat acolo ţinând discursuri plicticoase despre dreptate, justiţie, bla, bla, vreo şapte ceasuri.

În parcul central din Londra sunt nişte mici socluri pe care se poate cocoţa oricine doreşte să cuvânteze. Poţi înjura guvernul, probabil şi pe regină, poţi să acuzi, să proclami, să zici ce-ţi trece prin bilă. Uneori oratorii au ascultători, alteori vorbesc doar cu gazonul, gazon englezesc care a auzit, în existenţa lui ierboasă de sute de ani, destule. Cică nu toţi cei care cuvântează în Hyde Park ar fi nebuni, printre ei strecurându-se şi oameni zdraveni, care-şi varsă astfel năduful. Al nostru are însă diagnosticul deja stabilit. Fără dubii. Locul lui e la balamuc, zice fără ezitare un doct. E un farsor, îşi dă cu părerea, pe alt program, o doamnă cu sacoşă. Să fie amendat sau băgat la puşcărie. De altfel azi am şi aflat că individul a fost amendat sănătos pentru ”tulburarea liniştii publice”. Care linişte publică? N-am prea întâlnit decât nelinişte publică. Poate a fost sancţionat pentru neliniştirea neliniştii publice! Mă rog! Cert e că individul a primit ce merită. Şi fiindcă la noi totul, inclusiv protestele, miros a băşcălie şi miticism, iată că şi metodele poliţieneşti de domolire a răzvrătiţilor, nebuni sau zdraveni, sunt de aceeaşi sorginte. Unuia dintre marii poliţişti, sau marii psihologi sau marii psihiatri, sau poate unui consilier de la Cotroceni, că tot are biroul peste drum, i-a venit ideea de a-l domoli pe protestatar şi a-l da jos de pe stâlp administrându-i, în ceaiul cu care l-a îmbiat oficialitatea, laxative. Cuprins de pântecariţă, în pragul de a se slobozi în nădragi, amărâtul a primit salvatoare invitaţia de a se da jos. Jos se afla, în arest, un closet, visul oricărui chinuit la sfincterul poponeţei. A uitat că i se luase locuinţa, n-a mai vrut să vină preşedintele, n-a mai cerut decât libertatea de a se căca. Protestul lui s-a sfârşit în hohote de râs. Ai vrut casă? Na, ţi-am dat un closet şi pari gata să pupi mâna celor care te-au salvat de umilinţa de a face pe tine suit în copac, expus văzului naţiunii.

După ce am râs şi eu binişor, m-a apucat tristeţea. Dar dacă amărâtului ăla i-a ajuns cuţitul la os? Dacă i s-a făcut, grosier şi scârbos, cum se petrece adesea la noi, o nedreptate? Dacă chiar merita acea locuinţă socială care i s-a luat? Nici unul, cel puţin până la ora la care m-am mai uitat eu la televizor, din colegii mei de presă, nici cei de la redacţia pe care o conduc, nu s-a ostenit să afle amănunte din viaţa acelui om. De ce nu şi-a făcut relaţii, de ce n-a dat şpagă, nu ştie că în România doar aşa se rezolvă lucrurile? – întreabă intrigată o trecătoare intervievată de reporter. Păi dacă amărâtul ăsta, ca atâţia alţi amărâţi, n-are relaţii sau n-are pur şi simplu ştiinţa relaţiilor? Dacă n-are de unde da şpagă? Sau poate că, prin accident, e un individ născut din greşeală în România, cu infirmitatea de a refuza moral şpaga? Cum să te înjoseşti dând şpagă unor amploaiaţi care-s plătiţi să te ajute, să fie la dispoziţia nevoilor tale, uneori legitime, de cetăţean?

Nu ştiu dacă nebunul e nebun. Băşcălia tratării cu laxative a unui protest mi se pare, dezbrăcată de tentaţia amuzamentului, de un cinism tragic. Dacă, prin absurd, va ieşi lumea în stradă sau în faţa Cotrocenilor, că tot s-a suit ”nebunul” pe stâlp acolo, dacă – ceea ce eu nu cred – va fi vreo revoltă a maselor şi ele nu pot fi convinse cu bastonul să plece acasă, avem soluţia laxativelor. Un gaz laxativ, slobozit din elicopter şi poporul va pleca iute, cu pantalonii în vine, acasă, lăsând puterea să-şi facă liniştită treaba ei. Altfel de treabă, fireşte. Treabă mare, mare şi patriotică.