Lucian AVRAMESCU

După atâtea oboseli ale anului, în care au trecut evenimente cu carul, mai mult rele decât bune, peste noi, îmi îngădui o evadare de câteva zile din ţara lui Băsescu. Gata! Mi-o fi şi mie de-o scaldă la mare, de-un repaus de pix, de-o măslină estivală. Bietul tata, Dumnezeu să-l ierte, aştepta concediul cu înfrigurare, nu pentru a sta cu burta la soare, ci pentru a mai rândui ceva în gospodărie. Turna o potecă de beton până la coteţul orătăniilor, înlocuia o ulucă putredă cu o alta mai în fire. Îşi oprea trei zile, timp în care pleca la fraţii lui la Bucureşti, se îmbăia la cadă şi mergea măcar la un spectacol de teatru sau la un concert. Apoi o lua de la cap cu treburile de merceolog la cooperaţie, urcând pe jos dealurile spre şapte sate, unde nota trebuinţele ţăranilor (mălai, orez, sare, ulei) şi le ducea sâmbăta la Vălenii de Munte. Eu notez la rându-mi trebuinţele semenilor, cam aceleaşi, şi le dau mai departe ziarului sub forma unor articole pe care, chiar dacă le citeşte cineva, oricum nimeni din cei de la putere nu le ia în seamă.

Unde să emigrez o săptămână sau o lună? Ce-ar fi să încerc o Bulgarie? Amintirile mele, mai vechi, de la litoralul bulgăresc sunt pozitive. Participasem, împreună cu scriitori şi ziarişti din toată lumea, unii specializaţi în turism, la o plăcută tăiere a frunzei la câini, pe cât de lejeră, pe atât de ieftină (eram invitaţi de ministerul de resort din ţara vecină) în staţiuni cu rezonanţă – Valea Trandafirilor, parcă aşa se chema, apoi Nisipurile de Aur de la Marea Neagră.

Iată-mă, deci, trecând Dunărea de la Giurgiu la Ruse, pe acelaşi pod arheologic din vremea lui Stalin, la fel de hârbuit şi nesigur. Nici o coadă, nici un impediment. Doar indicatoarele de circulaţie din Giurgiu sunt varză, iar un drum simplu devine, din neglijenţă gospodărească, o întreagă aventură. Am întrebat vreo trei cucoane, aşa s-a nimerit, să fie femei, cum ajung la pod şi toate au înţeles  ”la port” şi aşa m-am trezit, după nu ştiu câte hârtoape, într-un port semipustiu, cu doi paznici care căscau sub o salcie. Păi nu e bine, zice unul. Ia-o îndărăt şi mi-a dat şi alte lămuriri care s-au dovedit utile. Numai că la pod am intrat nu doar eu, ci şi alte cinci limuzine, pe sensul venirii din Bulgaria. Sunt eu chior, dar şi ăştilalţi sunt betegi, n-au priză la indicatoare? Indicatoarele nu prea erau, iar unde erau supravieţuiseră şi ele tot din vremuri imemoriale.

Ruse e continuarea bulgărească a paraginei de la Giurgiu. Hârtoape, nişte gherete în paragină de unde îţi cumperi, cu vreo zece euro, vignetă de drum pentru şapte zile, iar dacă stai opt mai cumperi una întreagă, pentru alte şapte zile, fiindcă bulgarii n-au învăţat subdiviziunea taxei. ”Nu plăteşti, poliţia şpaga!” – e prima învăţătură primită de la un şofer bulgar care ştie aproximativ româneşte şi râde copios în toate limbile. Şpaga, şpaga, parcă sună cunoscut! Şi un vameş se lipeşte cu buzunarul de mine, nu pricep de ce, drept pentru care, simţindu-mă fără păcate (în sensul că nu traficam nici droguri, nici castraveţi şi aveam buletinul cu mine) l-am împins mai încolo prietenos, dar ferm încât omul, pricepând că-mi poate sări iute ţandăra, mi-a dat îndărăt documentele şi m-a lăsat în drumul meu. Autostrada spre Varna nu e ca în Germania şi pare verişoară primară cu cea spre Piteşti. Intermitenţe de crăpături şi asfalt decojit de iarnă, zone în care eşti nevoit să mergi ca spre Bolintin. Relativa linearitate îţi dă un anume spor, greu de obţinut acasă. Din Varna ieşi spre Balcik anevoie, oprind şi întrebând. Bulgarii tineri ştiu aproape toţi engleza, cei vârstnici rusa din care-mi mai aduc aminte şi eu câteva vorbe trebuitoare. Doar cei doi poliţişti care păzeau ramificaţia intrării spre hotelul unde aveam rezervare nu ştiau nici-o limbă, nici bulgara, şi, ceea ce era greu de crezut, nu auziseră de hotelul a cărui firmă se vedea chiar în spatele chipielor lor – am observat-o eu după ce ei îmi făcuseră semn s-o iau din loc.

      Hotelul – elegant, curat, împrejmuit de păduri şi proptit în mare, fete zâmbitoare la recepţie, garaj sub clădire, de unde te întorci cu liftul la etajul odăii tale. Pentru garaj mai dai o sută de euro pe săptămână, pentru umbrelă pe plajă cam tot atât. Plaja e la doi paşi. Marea, aceeaşi de la Mamaia, e superbă, liniştită, soarele mângâie şi răsfaţă pielea la orele dimineţii. Restaurantele sunt bine mobilate la compartimentul bucătărie, în sensul că găseşti tot ce ai chef, iar dacă vrei să inventezi ceva, un fel anume de mâncare, ţi-o nimeresc fără nazuri. Numai că totul este al dracului de scump. Cine spune că la bulgari e mai ieftin, minte. Cine spune că românii preferă litoralul bulgăresc din motiv că e mai ieftin se păcăleşte.

      Şi fiindcă veni vorba de români, să zic două vorbe şi despre conaţionalii mei. Sunt, numărând eu pe bucăţi de plajă sau la mese de restaurant, cam zece la sută – cel puţin aici la Nisipurile  de Aur – din totalul turiştilor. Cei mai numeroşi sunt ruşii. Ruşi, ruşi, ruşi la tot pasul. Rusoaice grase şi late cât împrejmuirea Kremlinului, campioane la înfulecat, la micul dejun mai ales, care-i inclus în preţul cazării, câţiva evrei habotnici, din cei înfofoliţi în negru şi când e soarele mai încins, două familii de arabi cu muieri care fac plajă doar la sprâncene, un bărbat singur care citeşte o carte nemţească. Românii sunt în general discreţi şi par educaţi. N-am văzut seara, pe toată plaja, o sticlă aruncată, un ghemotoc de hârtie. Curăţenia staţiunii, fără cusur, ţine nu doar de gazde, care sar imediat cu mopul dacă un copil varsă o picătură de suc pe jos, ci şi de turişti. Turiştii români, atâţia câţi am văzut, au căpătat aici diplomă de excelenţă a şcolii de bune maniere. Acasă? Dumnezeu cu mila. Şi să nu uit un lucru ţinând de ştaiful bulgăresc al litoralului. Tot ce au construit şi construiesc, în beneficiul industriei turistice, e, arhitectonic şi funcţional, fără cusur. Parcă un arhitect-magician a supravegheat de sus ansamblul şi a făcut ca totul să cadă şi să fie aşa cum trebuie. Jos pălăria! Despre preţuri însă s-o lase mai moale cei care laudă turismul bulgar. Ele sunt adesea ca la Las Vegas sau ca în Monaco, că tot s-a isprăvit de curând o nuntă princiară acolo.