Lucian AVRAMESCU

Vizita premierului israelian Benjamin Netanyahu la Bucureşti este, fără îndoială, un eveniment politic şi diplomatic peste care nu se poate trece. Bibi, cum îl răsfaţă presa israeliană şi israelienii în general, este o personalitate de vârf a politicii nu numai în ţara lui, în care toată lumea îşi vorbeşte cu tu, reuşind să rămână politicoasă şi manierată. Şcolit în SUA, frate al unui erou israelian care a participat şi şi-a dat viaţa în cea mai incredibilă acţiune de recuperare a unor ostatici (doar el a pierit în acea acţiune de comando pe un aeroport din Uganda, mi se pare, şi în urma căreia toţi prizonierii evrei au fost recuperaţi vii), dinamic şi plăcut în conversaţie, părând mereu sincer, Bibi e cineva în lumea de azi.

Am avut norocul să-l cunosc la Ierusalim şi să-i solicit un interviu pe care mi l-a şi acordat fără fasoane. Nu era premier, ci doar lider de partid şi, parcă, parlamentar. Au trecut ani mulţi de atunci. Da, a zis, unde vrei să ne vedem? Am convenit să tăifăsuim pe o terasă. Engleza lui Bibi e perfectă, americănească şi înspăimântătoare. Dacă acolo am avut impresia că ne-am înţeles foarte bine, acasă, descifrând de pe reportofon dialogul, a fost groaznic. Asta mi-a amintit de păţania compozitorului Adrian Enescu, mereu cu contracte de lucru în America. A participat la o conferinţă a unui mare muzician american. Nu înţelegea o vorbă. Ce zice ăsta? – l-a întrebat Adrian pe americanul care-l însoţea. Nu înţeleg nimic! – s-a plâns românul. Tu crezi că eu înţeleg ceva? – i-a replicat ironic americanul.

Mă rog, interviul meu a fost publicat în ţară şi a făcut şi ceva vâlvă. Netanyahu spunea, între altele, că ar vrea să prindă clipa când toate Bagdadurile totalitare din Răsărit vor dispărea, înlocuite fiind cu repere ale democraţiei şi drepturilor omului. Iată că Bagdadurile, aproape toate, au dispărut şi, unele dintre ele chiar au devenit repere ale democraţiei. Aş fi curios să-l întreb, dar tare mi-e teamă că lângă taica Băsescu voi putea avea această şansă, ce crede despre fostul Bagdad dâmboviţean. S-a curăţat de păcatele totalitare sau a rămas doar cu grimasa mimării democraţiei?

La Bucureşti, premierul Boc l-a gratulat cu formula ”domnule preşedinte”, ceea ce Netanyahu a părut să nu observe. Probabil că nici Perez, preşedintele Israelului, pe care am avut de asemenea norocul să-l cunosc în vremea în care era ministru de Externe, nu se va supăra. Subconştientul fostului primar al Clujului îi joacă feste, mereu muncit de gândul că adevăratul premier la noi e preşedintele, nicidecum el. Mă rog, erori nevinovate.

Ce m-a făcut să fiu atent a fost reacţia politicienilor implicaţi în acţiunea diplomatică de la Bucureşti, oaspeţi sau gazde, la vederea sau la contactul cu presa. Până acum, din câte aflu eu aici, la Sângeru, nu s-a consumat încă o conferinţă de presă. Poate va fi după ce eu voi isprăvi aceste însemnări. Doar Băsescu a aruncat în trecere şi în băşcălie o vorbă către ziarişti că, vezi Doamne, ar sta incomod, neconfortabil. Da, cu aparatele de filmat de gât, cu teama de a nu pierde un amănunt pe care altul îl prinde, cu precipitarea care face din munca noastră cea mai stresantă (avem o medie de viaţă pe glob de 49 de ani şi asta nu pentru că mai mor ziarişti prin războaie, ci din cauza tensiunii cumplite a meseriei), nu stăm niciodată prea comod. Băşcălia lui Băsescu se înscrie însă în lungul şir al mojiciilor cu care ne învredniceşte, de la ”ţigancă împuţită”, la ”tonomate” şi ”găozari”.

Cum e Bibi cu presa? Îmi îngădui să istorisesc o întâmplare de presă, petrecută în Israel. Un bun prieten, născut în România, Avinoam Bar Josef, şi plecat de aici când avea nouă ani, era comentatorul politic numărul unu la Maariv, unul dintre cele două mari ziare din Israel. Ajunsesem la el acasă pe la orele două noaptea, după o zi în care îl însoţisem (eram corespondent în România al acelui ziar) în diverse documentări. Eram frânt. Amicul meu, nu. A dat nişte telefoane şi a primit un pont. Ştirea trebuia însă confirmată şi avea nevoie de punctul de vedere al lui Netanyahu. Se făcuse 2 şi 30, iar ziarul îşi închidea ediţia în câteva minute. L-a sunat pe Bibi. Eşti nebun, i-am zis, omul doarme, crezând că în iureşul profesiei Avi uitase că trecuse bine de miezul nopţii. După două ţârâituri, Bibi i-a răspuns. Au vorbit, fireşte, în ivrit şi n-am priceput nimic. Era evident însă că premierul nu s-a supărat şi a răspuns firesc şi fără ranchiună la întrebările amicului meu. Odată închis telefonul, a sunat redacţia şi a dictat direct. În zori aveam să văd pe prima pagină a ziarului materialul care cuprindea şi declaraţia nocturnă a lui Bibi. Păi la noi, Bocii noştri nu-ţi răspund nici ziua. Telefoanele lor, deschise când sunt în opoziţie, devin mute din secunda în care politicienii ajung la putere. Nu ştiu ce vor învăţa Băsescu şi Boc de la Bibi Netanyahu. Dacă aş avea posibilitatea să-i sfătuiesc, dar n-o am şi, cinstit să fiu, nici nu mi-o doresc, le-aş spune totuşi să înveţe abecedarul relaţiei cu presa. E uneori vital pentru ţinuta şi chiar destinul unui politician.Gazetarul, cel adevărat, e mereu în slujba opiniei publice, lucru care nu trebuie uitat niciodată.