Ion DRĂGUŞANUL

Duminică, în prima zi de Paşti, Flutur, Barbă şi Juravle, trinitatea sfânt-conducătoare a judeţului nostru, au avut revelaţia unui concert dumnezeiesc, pe care l-au spuzit, însă, după datina lor electorală, şi cu nişte purtători de izmene albe şi bundiţe, şi cu nişte „clopote în Bucovina”, puse, audio, de-a droanga, adică fără nici o logică discursivă, pe o înregistrare.

Concertul de toacă şi de instrumente muzicale tradiţionale din lemn trebuia să se desfăşoare în foişorul din Parcul Central, dar Flutur, Barbă şi Juravle, care mor de dragul scenei, au învelit foişorul într-un afiş uriaş, folosit drept fundal pentru o scenă improvizată, iar concertul, şi el înregistrat pe bandă, a fost mimat pe scenă de interpreţi, unii dintre ei fără exerciţiul mimării de tip politico-anticomunist „fă-te că munceşti!”, deşi desfăşurarea vie a concertului, chiar şi cu posibile desincronizări, ar fi reconstruit atmosfera sacră a poemului „Se naşte Dumnezeu”, de Vasile Gherasim, şi pentru interpreţi (profesori şi elevi de la Colegiul Naţional de Artă „Ciprian Porumbescu” şi instrumentişti ai Ansamblului Artistic „Ciprian Porumbescu”), dar şi pentru spectatori-auditori.

Cele două poeme vechi bucovinene, folosite drept coperte, „Imnul Crucii”, de Vasile Bumbac, şi „Hristos a înviat!”, de Sever Beuca-Costineanu, împreună cu remarcabilul concert, realizat artistic de profesorul, dirijorul, compozitorul şi muzicologul Emil Havriliuc, ar fi avut de câştigat prin desfăşurare vie, în locaţia aleasă, şi fără adaosuri inutile (dar Flutur, Barbă şi Juravle nu pot fără abundenţă chiciuristă în nici un chip).

Concertul fusese gândit ca o biruinţă a muzicii sfinte asupra timpului, iar accentele şamanice din celebra „Doină” a regretatului Silvestru Lungoci, reluate şi ele, în chip de coperte, înfăşurau astral capodopera înţelegerii de folclor românesc, divina „Baladă” a lui Ciprian Porumbescu.

Nemulţumirile mele faţă de acest concert, care înseamnă, totuşi, o întâmplare culturală remarcabilă, datorată profesorilor, elevilor, instrumentiştilor şi muzicianului Emil Havriliuc, sunt nemulţumirile celui care l-a gândit, dar care îşi vede gândurile şi sufletul terfelite de bocancii cenzorilor nepricepuţi Flutur, Barbă şi Juravle, ba chiar şi de cei ai deja îmbucovinizatului manager cultural Sever Dumitrache (dimensiunea carieristică „Am înţeles, să trăiţi!”), altminteri iute pricepător al ideii iniţiale a spectacolului. Fără imixtiunile cenzuristice ale sfintei trinităţi decizionale judeţene Flutur, Barbă şi Juravle, Concertul de toacă şi instrumente muzicale tradiţionale din lemn chiar ar fi atins desăvârşirea, putând fi „exportat”, pe orice scenă de spectacol din ţară şi din străinătate, drept autentic şi reprezentativ „produs (spiritual) în Bucovina”.

Singura mea satisfacţie ţine de prima conlucrare a administraţiei judeţene cu profesioniştii, în cadrul unei manifestări culturale, în dauna purtătorilor mai mult sau mai puţin rurali de nădragi albi şi de viduri vidanjate portocaliu sub cuşme, dar, dacă stau şi cuget, nici satisfacţia asta nu-i a mea, ci a domniilor lor, domnii Flutur, Barbă şi Juravle, care, pentru prima dată, deşi au cătat cu lumânarea să se facă de râs (salariaţii CJ împărţeau ouă roşii şi felii de cozonac, într-un dispreţ desuet şi inconştient al politicienilor faţă de poporul… cerşetor), s-au învrednicit de laude pe deplin meritate (un act cultural autentic, asumat politic, înseamnă merite şi pentru politicieni).

Ouăle roşii şi feliile de cozonac le-am refuzat, îndărătnic, de teamă că n-am să mă pot abţine şi am să le arunc în balconul lui Flutur, aşa cum ar fi trebuit să facă fiecare sucevean, care venise să vadă şi să asculte un concert şi a fost jignit cu o pomană oablă; am o leafă de 800 de lei pe lună, nu-mi trebuie nici ouăle, nici cozonacul domnilor Flutur, Barbă şi Juravle, pentru că eu m-aş fi săturat doar cu muzica, pusă, de Emil Havriliuc, să învingă timpul, dar deraiată, la început, spre ţărănimea cântătoare, şi, la final, spre „clopotele Bucovinei” lor, nu şi a mea, nu şi a poemelor vechi şi a muzicii din acel concert.

În prima zi de Paşti, am înţeles, totuşi, că şi o renaştere a vieţii culturale sucevene publice ar fi posibilă, prin scoaterea din marginalizare a artiştilor adevăraţi şi prin valorificarea profesionalismului şi a harului lor, dar citesc, făcând corectura cărţii „Lumini bucovinene”, de Eugen Dimitriu, că şi Ciprian Porumbescu ar fi avut parte de agresivitatea imbecilităţii, opera lui fiind socotită, postum, în primele decenii, „orice, numai artă nu”.