Ion DRĂGUŞANUL

Suceava este gata să-l transforme într-un anonim, cu copleşirile ei de bălării sălbatice, primitive, care deja o sufocă, îngropând-o în colburi şi în tot felul de alte înnoroiri, dar lui Severin nu-i pasă, ba nici măcar că observă. El a devenit neaşteptat de tăcut şi de discret, retras total şi de bunăvoie din mondenitatea aparent ierarhizantă a Sucevei.

Cândva, şi nu-i prea mult de atunci, când Severin îşi purta condeiul tăios ca pe o lance prin „România liberă”, el conta chiar şi pentru Gheorghe Flutur, care se făcea luntre şi punte ca să-i intre în graţii, până în megieşia prieteniei, dar, din păcate pentru Flutur, nu şi pentru Severin, cel din urmă, care va rămâne, veşnic şi proverbial, cel dintâi, şi-a pus condeiul incisiv în rastelul cu arme, pentru a se dedica unei ciudate asceze, pe care unii o percep drept artă, deşi e mult mai mult decât atât, adică multiplă iniţiere în înţelepciune.

La noi, în Suceava boschetăriilor pseudo-spirituale, Severin aproape că nu mai contează, deşi el este un incredibil „produs în Bucovina”, care a dus „Suceava mea arhetipală” la Oslo, în Norvegia, pentru a o expune auroră boreală a sufletului românesc în Galeria de Artă „Dalype”, în aprilie 2009.

Dacă vrei veşti despre Constantin Severin, poetul, prozatorul şi artistul plastic de dimensiune europeană, proaspăt inclus, de către un juriu internaţional, alcătuit din cinci curatori, în Albumul de artă „International Contemporary Artists”, editat la New York, de Eve Lemonidon, dar şi în „Dicţionarul ilustrat al artelor frumoase din Moldova, 1800-2011”, de Valentin Ciucă, dicţionar ce va vedea lumina tiparului în acest an, la Iaşi, în Editura „Art XXI”, trebuie să cauţi acele veşti cât mai departe de Suceava, în Madrid, bunăoară, acolo unde o prestigioasă revistă de artă, care se tipăreşte într-un tiraj de 12.000 exemplare, în patru limbi, „Niram Art”, fondată de artistul româno-spaniol Romeo Niram şi aflată în proprietatea lui Ruben Dario, îi dedică două pagini lui Constantin Severin, pictor român care face parte, alături de, Adrian Bayreuther, Alberta d’Assumpcao, Olga Dmytrenko şi Izabella Pavlushko, din „3rd Paradigm”, cealaltă recunoaştere internaţională, de data asta de sorginte germană, numindu-se „European Artist”.

Din „Niram Art”, aflu că, în afară de singura expoziţie personală găzduită de Suceava, prin Muzeul Bucovinei, în septembrie 2004, când Constantin Severin era salutat, ca pictor, chiar şi de „Agenda” canalului tv „EuroNews”, pictorul sucevean a mai avut încă şapte expoziţii personale, mai toate semnalate de „EuroNews”, la Stuttgart („Semnele Timpului”, la Galeriile „NahVision”, noiembrie 2004) şi la Goettingen (aceeaşi expoziţie, la Galeriile Universităţii „Georg August”, în mai 2005), la Bacău („Metaforele Timpului”, Galeriile „Velea”, februarie 2006),  la Piatra Neamţ („Oraşul Alchimic”, Galeria „Lascăr”, aprilie 2009), la Oslo („Suceava mea arhetipală”, Galeria „Dalype”, aprilie 2009) şi Galaţi („Text şi Timp, Expresionismul Arhetipal”, Muzeul de Artă Vizuală, noiembrie 2009), şi doar o singură „întoarcere acasă”, la Universitatea „Ştefan cel Mare” („Identităţi Matrioşka”, februarie 2007).

Din „Niram Art”, aflu că „fiecare operă a sa este o veritabilă poezie, o alegorie a simţurilor, o rafinată descriere a stărilor în nuanţe vii, pastelate” („o fericită asociere de viziuni şi efecte, de concepte şi simboluri, care fac din arta sa o flacără vie, ce arde cu strălucirea unei stele”), că „arta pictorului sucevean este o provocare. Cu siguranţă, ea va deveni unul dintre reperele importante ale evoluţiei artelor frumoase”, pentru că, „rostind taina prin taină, Constantin Severin dă un nou sens simbolurilor arhetipale şi ne „obligă” la o abordare mai profundă a artei”), arta fiind, pentru civilizaţie, aşa cum stabilise George Bernard Shaw, o „oglindă a sufletului” („Pentru a ne vedea chipul folosim o oglindă; operele de artă le folosim pentru a ne vedea sufletul”).

Omul Constantin Severin trăieşte în Suceava, semnează disciplinat, în fiecare dimineaţă şi în fiecare după-amiază, o condică de prezenţă şi ridică, lunar, un salariu al supravieţuirii. Îl întâlnesc, dimineaţa, în drumul nostru spre slujbe, şi, dacă poartă subsuoară un tablou, îl despachetează şi mi-l arată, fără să-i pese de trecători, dar vânându-mi licărul ochilor. Nu mă pricep la pictură, dar chiar că îmi licăresc ochii, când îi văd noile lucrări, iar asta îl bucură şi pleacă fericit, scufundând insensibila Suceavă în limpezimea pură a ochilor lui albaştri. Nu ne-am pus niciodată problema asta, dar cred că suntem prieteni.