Lucian AVRAMESCU

Dimineaţă mohorâtă în Bucureşti. Cauţi, prin ochelarii fumurii ai ferestrei, afară, un punct de sprijin pentru optimism. Câte o persoană, înfăşată în haine întunecate, grăbeşte precaut spre o ţintă doar de ea ştiută. Ţoalele de iarnă fac aproape imposibilă dezlegarea enigmei dacă e vorba de un bărbat sau o femeie. Mersul e uşor crăcănat, picioarele o iau razna la cea mai mică neatenţie, lunecând peste zăpada care a astupat stratul de gheaţă de ieri.

Iarna în Capitală e mereu mai urâtă decât iarna mea din Sângeru sau decât iernile din Ploieşti, Suceava sau Râmnicu Vâlcea. Cred că şi fulgii de zăpadă sunt altfel, aşa cum demonstra Coandă, primul şi cel mai faimos colecţionar de fotografii cu fulgi de zăpadă din lume.

Butonez televizorul în căutarea buletinului meteorologic, singura ştire care mă interesează la această oră. Nu mai vreau imagini cu ţiganul ăla analfabet (eu nu vreau să redenumesc „Ţiganiada” lui Deleanu „Romaniada” şi nici „Cântecele ţigăneşti” ale lui Miron Radu Paraschivescu, de dragul nu ştiu cărui moft onomastic, „Cântece romaneşti”), mânuitor de şiş şi delicat atârnător de coliere la gâtul primei madame a ţării, nu mai vreau să-l văd pe Mircea Băsescu, mai unsuros decât Mondialu’ şi băgat, pesemne, în mai multe rele, m-am săturat de vameşi în cătuşe şi de vameşi fără, vreau doar starea vremii. Pe unul dintre canale dau de Denisa Ţicu, aducătoare de veşti despre vreme. „Acum este, grăieşte ea, mult mai frig decât în perioada similară a anului trecut”. Am aflat ce mă interesa. Deci e mai frig! Toate sunt mai rele în comparaţie cu anul trecut şi cu veacul trecut, şi cu mileniul trecut. Am timp berechet, stând între fereastră şi peretele de cărţi al noii mele biblioteci (toată viaţa am adunat biblioteci, cu mii şi mii de volume, pe care am nădăjduit să le citesc, dar bugetul meu de timp s-a dovedit mereu mai rezumat decât alonja ambiţiilor) să casc gura şi urechile şi la alte informaţii şi imagini.

În Târgu Jiu spitalele n-au apă caldă! Păi asta-i noutate? O bătrânică bâjbâie prin salon cu o sticlă cu apă de la chiuvetă pe care o rânduieşte, lângă altele, ale altor bolnavi, pe calorifer. Aşa obţin niţică apă caldă cu care să se spele prin zone în care apa rece dă frisoane şi beteşuguri. Altă informaţie care mă umple, ca pe un bidon de plastic, cu mândrie naţională: jumătate din populaţia României n-are toaletă legată la canalizare şi apă curentă. Adică are closetul în grădină. Suntem unici în Europa. Credeam că s-au dus, odată cu capitalismul nostru înfloritor, vremurile acelui banc cu privata oltenească. Ştii din ce e compus closetul oltenesc? – era întrebarea. Din două beţe. De unul, înfipt în pământ, te ţii când te... şi cu celălalt te aperi de câini. Cum să intri, cu asemenea bagaj de civilizaţie, în Schengen? În NATO şi în UE ne-au primit şi cu substitutul cocean al hârtiei igienice. N-am să pricep niciodată de ce. Întortocheate sunt căile politicii mondiale!

Alt canal se ocupă de Libia, unde Gaddafi se încăpăţânează să reziste trăgând, cu mercenarii lui, în carne vie. Lume revoltată pe străzi. Lumea de pe străzile capitalei mele se mişcă zgribulită şi nu cere nimic. Şi dacă ar cere tot nu i s-ar da. Încerc un sentiment liniştitor. Românii nu se revoltă. Nu da, Doamne, omului cât poate duce! – sună o zicere. Aici e precis vorba de români. În nici un caz de greci sau de egipteni sau de tunisieni. Să-l obligăm pe marinar să tragă în noi (cu certitudine ar face-o!), să ne dăm cu bâtele în cap unii altora? Urât, neproductiv la scara înaltă a civilizaţiei. Şi de ce ar ieşi românii pe străzi când tocmai ce am ieşit din criză şi din recesiune, iar din cer a început ploaia cu cozonaci? Poate că de la norii de cozonaci şi sarailii e mohorala asta peste România!

În Bucureşti e frig. E frig şi prin Bucovina, şi prin zonele subcarpatice şi supracarpatice. E frig peste tot, semn că cerul nu se încurcă în regulile ferme ale democraţiei cosmice. Mai strâmb, mai ştirb, mai scălâmb e cu frigul din noi, distribuit anapoda. Unora – uite, de pildă, preşedintelui care râdea aseară la televizor de se prăpădea – nu le e frig niciodată. Le e cald şi bine mereu. Meteorologia lor sufletească e fără excepţie binevoitoare. Nu s-or plictisi oare? Fericirea nu se zahariseşte niciodată?