Lucian AVRAMESCU

Piaţa Tahrir din capitala egipteană  e plină ochi de mulţimi care scandează, de mai bine de o săptămână, ”Jos Mubarak!”, gata, pleacă, fugi dacă nu vrei să ai soarta lui Ceauşescu. Aproape măgulitor pentru noi, românii. Am devenit nume de reţetă pentru revoluţii. Comparaţia n-am făcut-o noi, ci egiptenii.

Numai că imaginile pe care le-am urmărit miercuri, la televiziuni, unele curajos culese din mijlocul teatrului de luptă – pentru că până la urmă piaţa Tahrir şi străzile adiacente au devenit spaţiul unui război civil sângeros – mai adaugă o posibilă comparaţie cu România. N-o fac egiptenii, ci îmi permit s-o avansez eu – mineriada. Ce altceva s-a petrecut miercuri când tam-nisam, după zile în şir de demonstraţie anti-Mubarak, când tot Egiptul părea coagulat în jurul acestei trăiri, când tot muritorul de pe Nil, din spaţiul nemuritorilor faraoni, părea decis să termine cu „ultimul faraon” au apărut, ca din senin, mase compacte şi bine dirijate de simpatizanţi şi apărători ai dictatorului? 

Ca unul care a trăit direct, zi de zi, evenimentele din decembrie ‘89, inclusiv mineriadele care mi-au lăsat multe amintiri (pentru defectul de a purta barbă şi a de a fi corespondent al unui ziar străin, pe aceea, de neuitat, de a scăpa, sărind garduri, de nişte bâte care mă fugăreau atrase de plăcerea de a mi le încerca pe spinare), nu pot să nu suprapun evenimentele ultime din Cairo cu acelea. Intervenţia civililor cu bâte, arme albe şi arme de foc, între care demonstranţii anti-regim spun că au identificat poliţişti şi persoane din serviciile secrete, m-a dus cu gândul la minerii care nu erau chiar toţi mineri. Lideri în civil îi conduceau cu prea mare precizie pe ortacii din Valea Jiului la casele „trădătorilor” Raţiu şi Câmpeanu, pe la redacţiile unor ziare ca „România liberă” care la acea vreme nu erau oficioase de partid băsescian cum sunt azi.

Prima mineriadă de la Cairo s-a soldat, ca şi la Bucureşti,  cu sute de răniţi, capete sparte, oase fărâmate şi morţi. Deocamdată n-a stat nimeni să-i numere. Scriu aceste rânduri joi dimineaţa şi nu ştiu cum va continua războiul egiptenilor cu egiptenii. Până mai ieri a fost un război al egiptenilor cu puterea, veche de trei decenii, a lui Mubarak. Azi au răsărit din senin apărătorii lui, disciplinaţi, organizaţi, puşi pe măcel.

Rămâne întrebarea, gravă, înspăimântătoare chiar, ce va urma după Mubarak, dacă el cade şi probabil va cădea? Îmi îngădui aici câteva constatări personale rămase încă vii după o vizită la Cairo şi în alte zone de religie musulmană. Am ajuns în capitala Egiptului seara, după câteva zile petrecute în Kuweit. Eram câţiva ziarişti care însoţeam o delegaţie parlamentară română. Peste o săptămână americanii aveau să înceapă ofensiva împotriva lui Saddam Hussein, dar privirile reci şi tăioase ale kuweitienilor, aliaţi pe hârtie cu americanii împotriva dictatorului de la Bagdat, îmi îngheţau sângele. Ne urau cu atât mai mult cu cât puteam fi americani. De altfel, în hotelul în care locuiam, aproape de ţărmul Golfului, erau numai civili americani, cu roluri în noua administraţie irakiană. Nu riscam să ieşim seara pe străzi şi nici ziua în locuri mai izolate. Trecerea pe lângă un arab îţi putea lăsa autograful unui cuţit în burtă. Aeroportul din Cairo m-a surprins prin aparenţa de pustiu. Am vrut să întreb ceva de bagaje, dar n-aveam pe cine. Am ocolit un lung panou şi am dat de o uriaşă incintă în care sute de bărbaţi stăteau aliniaţi cu frunţile în duşumea şi fundurile în sus. Erau în rugăciune. M-am tras îndărăt şi am aşteptat cuminte să-şi termine ritualul de seară. În zori m-a trezit, la orele 5, muezinul care trimitea  peste oraşşi peste deşert, din înălţimile unui minaret, invocaţia lui către Allah, tânguitoare şi fermă, luând în stăpânire ţinuturile. Tu creştinule, tu americanule, tu, oricare ai fi şi de unde ai fi, părea a fi tâlcul, nu ai ce căuta aici. Aici au loc doar Allah şi cu mine. Fugi cât te mai las s-o faci. La piramide era pustiu. Doar poliţişti călare pe cămile. Turişti – doar noi, câţiva români. Mi-a rămas o poză memorabilă, cu moaca mea suprapusă fotografic peste profilul Sfinxului şi amintirea scenei dure când un arab, răsărit de nu ştiu unde, s-a apropiat de mine şi, înainte de a apuca să schimb o vorbă cu el, un poliţist şi-a vârât cămila între noi şi i-a ordonat, răstit, aproape ţipat, să şteargă putina. Poliţistul nu glumea, iar băştinaşul, care cred că dorea să-mi vândă ceva, s-a retras. Ştiam atentatele care făcuseră din prosperul turism egiptean o amintire. Din participarea la discuţiile oficiale am înţeles că fundamentalismul islamic nu e o glumă în această ţară săracă, dar care are peste 80 de milioane de locuitori.

Situarea într-o zonă cheie pentru navigaţia pe Canalul Suez, ca şi vecinătatea cu Israelul, fac apăsătoare întrebarea cine va veni după Mubarak. Dacă va lua puterea fundamentalismul musulman, deloc de neglijat în toată lumea arabă, cu germeni la tot pasul, va fi greu pentru umanitate. O poetă din Cairo mi-a spus cândva, la un festival de poezie din Bagdad, unde erau prezenţi şi doi scriitori români, că în viitor „poporul lui Allah va cuprinde lumea întreagă”. Am râs şi am contrazis-o. E loc destul în cer şi pentru Dumnezeul meu! Am râs doar eu. Ochii ei, pe care-i vedeam de sub vălurile din mătăsuri întunecate, negri şi arzători, nu zâmbeau. Ce se petrece acum în Egipt ne priveşte, mai mult decât ne închipuim, pe toţi. Cine va triumfa, răul sau binele? Dar dacă răul este binele şi binele răul? Cine are puterea să înţeleagă şi să discearnă în această lume care mie îmi scapă?