Ion DRĂGUŞANUL

Într-una din serile acestea, de după puzderie de zile şi nopţi în care se afirmase ca dealer şi cenzor inegalabil al culturii de toloacă, Gheorghe Flutur a ieşit pe ecranul unei televiziuni locale, pentru a desfăşura un „atac frontal” asupra problemelor judeţului Suceava, altele decât „ia cârnatul, neamule, haida dâra-dârî-da!”, pe care tot el îl gestionează.

Era şi părea bărbat fain şi preocupat de binele obştesc Gheorghe Flutur, cu trei cute mărunte, meditative, încrustate pe frunte, în dreapta, sus, cu ochii mai puţin tăioşi ca altădată, cu discurs excelent, bine şi dezinvolt ritmat, încât chiar şi eu, care disting binişor albul şi negrul, mai că îl credeam când îl auzeam postulând că albu-i negru şi viceversa, ba chiar simţeam imboldul de a simpatiza şi cu această nouă răstălmăcire cromatică.

Flutur este politician, are anvergură şi poate trece oricând, lejer, cu şenilele peste mulţimea de gură-cască din opoziţia locală, mai ales că pare să fi deprins şi ceva din diplomaţia de odinioară a prietenului meu şi a cumătrului său, Gavril Mîrza, cel care, în fapt, a şi păscut vaca pe care o mulge, acum, păstrând pentru sine doar smântâna, Gheorghe Flutur.

Flutur are o inteligenţă nativă, aşa cum are şi instincte înnăscute de luptător politic, cele două armuri (magnetismul şi, respectiv, sintagma devastatoare în caricaturizarea adversarului), garantându-i victorii judeţene la nesfârşit, în cazul în care se va mulţumi să rămână doar un baron provincial şi nu va atenta, năzbâtios şi riscant, la „coroana regală” a puterii supreme în partid şi în stat. Bucureştii sunt periculoşi, adevăraţi vulcani noroioşi, care-l pot înghiţi, pe neaşteptate şi pentru totdeauna. Aici, Flutur e puternic şi aşa va rămâne vreme de decenii, contând mult, din postură baronică, şi în babilonicul Bucureşti.

Maestru de scenă inegalabil, Flutur ştie să-şi pună imaginea în valoare, în contrast cu abulicul ridicol al adversarilor (în imaginile reportericeşti de la o manifestare de tip „ia cârnatul, neamule, haida dâra-dârî-da!”, Flutur apărea triumfător şi mesianic, ba şi mărturisit preocupat de problemele mari ale zonei, în vreme ce opoziţia judeţeană, Stan-Nechifor, filmată şi dintr-un unghi sictirist, părea nevolnică, decăzută şi cu mâna întinsă după firimituri electorale). Flutur pare, pe fondul puterii lui de muncă de neegalat, un dedicat binelui obştesc, în vreme ce adversarii lui transpar public, graţie profesionalismului cohortei de operatori particulari, aflaţi în slujba lui Flutur, bieţi cerşetori, care stau cu mâna întinsă la ospăţul gospodăresc al lui Flutur, la care numai dumneavoastră, poporul, aţi avea întâietate şi statut de invitaţi de onoare.

Cam în aceleaşi seri, pe ecranul televiziunii lui, dar care nu este a lui, deşi îi aparţine, „băi ş’ anu’ o trecut” Băişanu încerca să-l imite pe Flutur, chinuindu-se să dea bine şi preocupat, dar fără ţesătura aceea fină de cute gânditoare (se obţin prin ridicarea sprâncenei, nu prin cugetare) şi fără replica spumoasă, când sfârc de bici, când şipot de lumină, a lui Gheorghe Flutur. Băişanu poza în preocupatul de binele naţional, în vreme ce Flutur, pe celălalt ecran, poza în aliatul gospodarului judeţean. Băişanu atârna sumbru pe ecran, Flutur pătrundea luminos în case şi pornea taifas cu gospodarul, care, în mod firesc, se simţea şi rămâne să se simtă obligat. Pentru că, vorba lui Nicolae Cârlan (singura lui vorbă inteligentă), Flutur ştie cum să te lase cu buzunarele goale şi încă să i te mai simţi dator, după aceea. Talentul acesta ţine de politică, iar Flutur este politician.

„Pozele” lui Gheorghe Flutur au şi un fundament al faptei, hărnicia şi dăruirea lui în situaţii limite (gestionarea situaţiei în vremea inundaţiilor şi în vremea reconstrucţiilor de după, de pildă) justificându-l şi drept personaj obştesc, deci ca „unul de-al nostru” şi „pentru noi”. Nu-i de datoria mea nici să confirm, nici să spulber acest fundament, eu doar constat o iluzie, iluzia într-un viitor al unui popor care păşeşte, zi de zi, printr-o apocalipsă proprie, care nu se va sfârşi niciodată. Adversarii lui Flutur nu ştiu nici măcar să pozeze, imitatorul lui Flutur, „băi ş’ anu’ o trecut”, descalificându-se prin ieftinătatea surogatului. Prin urmare, Gheorghe Flutur este şi rămâne viitorul pe care îl meritaţi pe deplin, iar eu nu regret nimic, pentru că am o colaborare bună şi cu domnia sa. Atât: o bună colaborare. În fond, întotdeauna m-am şi priceput, dar am ştiut să şi pierd pentru a-mi impune dreptul meu la bune colaborări.