În Bucureşti, zăpada albă, pură, neîntinată ţine cam două zile. Rochia de mireasă a cerului se mototoleşte apoi, se îngraşă cu uleiuri şi gudron la tivuri, se înnegreşte pe piept ca o salopetă de miner. Pe Magheru, graţie avântului sărbătoresc al primăriei, atârnă din loc în loc construcţii grafice, mai mult sau mai puţin inspirate, cu beculeţe multicolore. Întregul bulevard central al Capitalei capătă astfel aspectul unui pom de Crăciun sau de Anul Nou împodobit sărbătoreşte şi stând culcat, de parcă l-a tăiat un forestier cu drujba, cu trunchiul gros în Piaţa Unirii şi vârful în Piaţa Victoriei. Privind de pe trotuar, din faţa librăriei Sadoveanu, în sus, ai imaginea feeric îmbătătoare a policandrelor strălucitoare. Te poţi imagina într-un salon vienez şi, dacă n-ai fi perturbat de multitudinea de automobile nervoase, te-ai putea închipui chiar la concertul simfonic de sfârşit de an din capitala ţării unde noi ne-am făcut remarcaţi halindu-i (cuvântul este adecvat respectivei practici) lebedele. Privind însă în jos, pentru a vedea pe unde calci, pentru a evita un derapaj pe gheaţă, ai imaginea desăvârşitei mizerii, oglindă a unui oraş cariat de poluare, de indolenţa celor care-şi aruncă pe jos nu doar chiştocul, ci şi încărcătura nasului sau gâtlejului. Ninsoarea de acum două zile, tăvălită şi maculată nemilos, a devenit, pe trotuare, morman de funingine şi gunoi menajer. Ai astfel bucuria plimbării pe o potecă străjuită deopotrivă de rai şi iad.
Ştirile mediei televizate, cel mai la îndemână de accesat, ilustrate cu grafice şi beneficiind de analişti calificaţi, îţi bagă – cum zicea Bulă într-un banc vechi – mortul în casă. Şi te ducem, plânge lumea dintr-un convoi mortuar care tocmai trecea pe stradă, în loc întunecat şi răcoros. Închide repede fereastra tată, că ăştia ne bagă mortul în casă, îşi atenţionează Bulă părintele. Cum ne bagă Guvernul Boc mortul în casă? Se vorbeşte, în termeni alarmaţi, de creşterea preţurilor, dependentă în mare măsură de creşterea accizelor la una, la alta. Carburanţii, de pildă, care sunt deja mai scumpi decât în ţări care n-au strop de petrol (noi mai avem încă, mai aveam mai exact spus, pentru că l-am dat pe de-a moaca austriecilor) se vor scumpi iar. Vom fi, dacă nu suntem deja, ţara cu cel mai scump litru de benzină din Europa. Şi când benzina e scumpă, scumpe sunt toate. Nu doar carnea, laptele, mălaiul, ci şi florile din florărie. Se scumpesc vorbirea din televizor şi chiar vorbirea în gând. Concomitent, rosteşte amar un comentator, nu putem să nu remarcăm (şi pune pe masă nişte grafice) că suntem campionii europeni ai scăderii salariilor, pensiilor, veniturilor în general ale muritorilor de rând. Muritorii de ne-rând, adică cei aleşi, cei de la masa împărţirii bucatelor, chiar puţine cum se arată ele, au grijă să-şi taie porţia leului, iar regele junglei e mereu nesătul. Vrea tot, înghite tot, acaparează tot. Ce mai contează, într-o viaţă de junglă, pierderea colaterală a câte unui individ slab de înger sau tare de înger care se aruncă de la câte un balcon (inclusiv balconul Parlamentului) sau îşi pune ştreangul de gât! Fleacuri! Tipi ciuruiţi. Din sistem va ieşi, calculează rece premierul, în anul 2011, unul din şapte pensionari. Adică aproape un milion de călători spre groapă. Frumoasă despovărare de blestemul pensiilor, singura acţiune neprofitabilă a administratorului guvernamental pentru că nu aduce comisioane şi nu varsă bani electorali acolo unde trebuie. Calculul premierului e corect având în vedere că media de vârstă la bărbaţi, în România, e de 66 de ani, iar vârsta de pensionare e de 65 de ani. Pentru o asemenea medie, înseamnă că la unul care are noroc să trăiască 76 de ani corespunde altul care are ghinionul s-o ia pe drumul ”ieşirii din sistem” la 56 de ani, înainte să-l apuce. Calcule corecte şi, de ce nu, luminoase, dând optimism şi încredere în viitor. Ei, nu oricui, fireşte! Doar celor de la putere, că doar ei sunt trecutul, prezentul şi viitorul, spaima, din ce în ce mai mare, şi speranţa, din ce în ce mai chircită, a românului. La mulţi ani!