Ion DRĂGUŞANUL

Pentru că am avut o zgomotoasă dispută, în ultimul deceniu, referitoare la îndreptăţirea la proprietate asupra pădurilor Bucovinei, am ajuns să-l cunosc şi să-l şi înţeleg pe ierarhul locului, Î.P.S. Pimen Suceveanul. Domnia sa, închipuindu-şi că toţi ascultătorii săi ar fi croiţi după acelaşi chip şi asemănare, doreşte întinsele păduri ale obcinilor pentru slăvirea bunului Dumnezeu, în vreme ce eu am tot militat pentru conştientizarea faptului că pădurile acestea aparţin neamului românesc din Bucovina, inclusiv Bisericii lui, dar şi Şcolii, şi Sănătăţii, şi Culturii, şi Administraţiei Judeţene.

Începutul disputei s-a petrecut în vara anului 2000, în biroul lui Anton Hrib, fără alţi martori decât conştiinţa fiecăruia dintre noi. Peste timp, am făcut referire polemică la acea întâlnire, iar Î.P.S. Pimen, deşi conştientiza că eu nu am martori, nu a negat, nu a minţit, dar nici la scopul vieţii sale nu a renunţat. Omul are crezul lui, de care nu se dezminte, dar nici nu apelează la minciuni pentru a-l atinge. Este îndărătnic (de parcă eu n-aş fi!), dar cinstit, atât de cinstit încât, vorba lui Ion Grămadă, Eroul Bucovinei, „pe cuvântul lui s-ar putea construi biserică”.

Pădurile Bucovinei interesează şi pe alţii, le vor şi mafioţii vremii, inclusiv cei infiltraţi în fundaţia de drept privat, înfiinţată de Î.P.S. Pimen din îndemnul unui informator al securităţii, pe atunci mare ştab în prefectură, dar le vrea şi Patriarhia Română, aşa că războiul care urmează va fi crâncen. Nu ştiu ce va fi în faţa ultimelor instanţe de judecată, acolo unde marile interese mafiote se ciocnesc aidoma pietrelor de moară şi nici nu mă mai interesează. Ştiu care e adevărul, iar adevărul coincide cu interesele Bisericii Ortodoxe Române, aşa cum am şi scris în „Istoria uitată şi iertată a averilor mănăstireşti”, o carte folosită de toate guvernele ultimului deceniu, două dintre ele, Guvernul Năstase şi Guvernul Tăriceanu, chiar consultându-mă şi direct, dar fără a face şi pasul următor, cel al înfiinţării unei fundaţii de drept public, condusă de ierarhul locului, de preşedintele consiliului judeţean şi de directorii instituţiilor judeţene de învăţământ, de sănătate publică şi de cultură, cu consultanţa şi controlul finanţelor şi al reprezentanţei domeniilor statului. Guvernele au preferat şi preferă echivocul, aşteptând clipa prielnică de a înşfăca, prin clientelele de partid, ceea ce ni se cuvine nouă şi Bisericii noastre. Din păcate, nici Biserica nu pare să înţeleagă că, fără noi, nu prea mai are viitor, din moment ce încă mai vrea să rupă proprietatea de obşte, prăbuşind-o zid inaccesibil între noi, adică între Calea arătată de Iisus, şi interesele ei auto-izolaţioniste.

În vreme ce noi disputăm nu averi, ci principii, securitatea, aflată mereu în slujba grupărilor mafiote, cu sau fără partid, cu sau fără sutană, iese la atac şi îl acuză pe Î.P.S. Pimen Suceveanul că ar fi fost informatorul ei, victimizându-l pe înaltul ierarh pentru a doua oară. În vreme ce foştii securişti şi progeniturile lor, pozând în anti-informatori ai securităţii, se înfruptă, în linişte, din ce hărtănesc din ţara asta, oamenii şantajaţi odinioară sunt din nou şantajaţi. Eu am convingerea că omul pe al cărui „cuvânt s-ar putea construi biserică”, Î.P.S. Pimen Suceveanul, spune adevărul, atunci când susţine că nu a făcut rău nimănui, că nu a scris note informative, în ciuda faptului că a semnat angajamentul impus cu forţa (sunt mulţi teologii Bucovinei, în frunte cu arhimandritul Dominte, care au fost ucişi de securitate pentru că au refuzat colaborarea măcar de faţadă). Î.P.S. Pimen Suceveanul merită, şi ca om, şi ca teolog, şi ca ierarh, dar şi din postura de cărturar autentic, sprijinul nostru, al tuturora, un sprijin care să se manifeste şi prin invalidarea ticăloşiei securiste, prin refuzul de a accepta criminalele sforării, dar şi prin solidaritate. Suntem mulţi, dar nu trebuie să fim şi proşti, aşa cum ne cred securiştii.

Şi mai cred, desigur, că reprezentanţii tuturor partidelor politice din judeţ, care s-au tot străduit, de-a lungul anilor, să se folosească de influenţa pe care Î.P.S. Pimen Suceveanul o are în rândul credincioşilor, au datoria de a redacta, semna şi trimite Sinodului sfintei Biserici Ortodoxe Române o scrisoare de susţinere a Ierarhului Bucovinei, care este pe deplin îndreptăţit, prin faptele sale, de a ne fi Păstor până la a doua Naştere, cea definitivă. În fond, Î.P.S. Pimen este şi om, cu toate fragilităţile care ţin de natura umană, dar este un om şi în înţelesul dumnezeiesc al cuvântului, unul dintre rarii oameni ai Bucovinei de astăzi.