Ion DRĂGUŞANUL

Duminică, seara, în Catedrala Romano-Catolică din Suceava, Grigore Leşe, înveşmântat într-un costum cu sugestii sacerdotale, oficiind aidoma unui preot ancestral, s-a străduit să ne iniţieze în Colind, în datina numită Colind şi care nu trebuie confundată cu producţiile creştinismului cult, cântecele de stea şi cântările religioase de Crăciun, numite vifleimuri de I. G. Sbiera. Colindul e o datină, deci un dat, o iniţiere, o creaţie sacerdotală din preistorie, deci din epoca metafizică a omenirii, conservată, cu pierderi de iniţieri şi cu contrafaceri fireşti doar de noi, românii. Nu există o creaţie populară, ci un dat sacerdotal, pe care poporul doar îl conservă, pierzând câte ceva generaţie după generaţie (de aici, variantele, adică decadenţele). Iar noi, românii, am conservat Colindul datorită faptului că doar la noi „veşnicia s-a născut la sat”, veşnicia fiind imobilă, necreatoare, conservatoare, spre deosebire de timp, care obligă la dinamism, la istoricizare, la civilizare, inclusiv la modernitate, prin pierdere de metafizic proporţional cu câştigul în civilizaţie.

Grigore Leşe a încercat şi a izbutit o retrăire în metafizicul primordial, colindând, împreună cu două cete de bărbaţi din Râşca (simbolul celor două strane, cu precizarea că femeile nu au voie să cânte astfel de creaţii sacerdotale), care colindau alternativ (şi într-un colind se spune: „Doi cântă, doi cântară”), frânturile de cântece sacre preistorice, pe care grecii le numeau peanuri, Strabon precizând că „peanurile tracilor se mai chemau şi Imnele Titanilor”, aduse în templul lui Apollo, împreună cu „ierburile lui vindecătoare”, de „tracul Pean”, conform mărturiei poetului elin Proclos din Lycia.

După fiecare colind, Grigore Leşe, iniţiindu-ne, explica şi Calea, şi Piatra, şi Pomul, şi Timpul (Cerbul), şi tot ce mai trebuia explicat, dar în aşa fel încât să şi înţeleagă chiar şi un public încă neiniţiat în sacrul primordial, dar dornic de iniţieri. Un sacru primordial care, după cum spune Sfântul Augustin (primul om modern al omenirii, cum îl numea Tolstoi), este identic cu credinţa pe care, de vreo două milenii, o numim creştinism.

Cum era şi firesc, Grigore Leşe a cântat şi cântece de stea şi producţii culte creştine, dar insistând asupra confuziei care se face între colind şi între aşa-zisul colind creştin, cel atât de popular în Bucovina, deşi în multe dintre aceste vifleimuri încă mai supravieţuiesc structuri şi ritmicităţi arhaice. Desigur că, în curgerea veacurilor, datina Colindului a asimilat decadenţe mithrice, zalmoxiene şi creştine, dar filonul originar, inestimabil, încă se mai păstrează şi trebuie curăţat de confuzii. Cântând vifleimuri şi cântece de stea, sacerdotul identităţii noastre spirituale a folosit şi fluierul („cum se mai foloseşte pe la noi”), dar şi toaca, şi ea relicvă preistorică, pentru regăsirea Timpului în toate duratele şi durutele sale, în condiţiile în care noi suntem „un neam nemărturisitor”, care anevoie îşi mai poate descifra şi pricepe „veşnicia (care) s-a născut la sat”.

Într-o frântură de vremuire, Grigore Leşe a izbutit să desfăşoare patru milenii şi jumătate de sacralitate carpatică, doar trăindu-le aproape şamanic. Grigore Leşe nu cântă, el trăieşte sacralităţile şi se crucifică peste sunete şi peste cuvinte.

L-am aşteptat, după acest incredibil ritual, în faţa Catedralei Romano-Catolice, apoi am dispărut amândoi în întuneric şi ger. „Haideţi, să vorbim!”, mi-a zis şi ne-am tot dus, de era să ne pierdem pe cer, dacă nu ne-ar fi strigat soţia dumisale, avertizându-ne că am greşit calea. Cea pământească, desigur, pe care încă mai suntem datori s-o păşim.

Nu ştiu câtă vreme am colindat amândoi prin întunericul urât împestriţat cu licurici de plastic al Sucevei, dar cu siguranţă că a fost o durată.

Şi-acum o să mă laud, dar trebuie să o fac: concertul acesta al iniţierilor a fost gândit de Grigore Leşe după structura cărţii mele „Vechi colinde bucovinene”. Sacerdotul o înţelege, o trăieşte, pentru că structura cărţii mele coincide cu structura erudiţiei şi înţelepciunii lui, Grigore Leşe fiind unul dintre cei mai tulburători filosofi ai culturii, pe care am avut norocul să-i întâlnesc în această viaţă.

În final, m-a întrebat ce cred că ar fi de făcut, ca să nu se piardă şi ce ne-a mai rămas, ce încă mai putem pricepe, dar n-am avut răspunsuri. L-am rugat doar să continue să oficieze, să iniţieze, iar dacă nici inima şi mintea lui nu se vor auzi şi nu vor reverbera în mulţimile care suntem, înseamnă că nici măcar speranţa de a deveni, odată şi odată, o naţiune nu-şi mai are rostul.

Sărbători fericite!