Ion DRĂGUŞANUL

Datorită inimosului jurnalist Constantin Agafiţei, două dintre televiziunile sucevene, pe deplin profesioniste, au prezentat, săptămâna trecută, un eveniment cu valoare de ştire: Flutur şi câţiva lideri judeţeni PD-L au participat la lansarea unei cărţi a autorului pe care domniile lor îl porecliseră, în vrăjmăşia anilor trecuţi, Mercenarul Negru. Cartea în sine nu prea înseamnă mare lucru în ştiristica de fiecare zi, dar două ore de convieţuire armonioasă a pedeliştilor bucovineni cu fostul lor adversar, odiosul Mercenar Negru, chiar că atrage somnoroasa atenţie publică, mai ales că însuşi Gheorghe Flutur mărturisise, cu acea ocazie, că încă ar mai avea zgârieturile provocate de peniţa subsemnatului (eu ştiu că folosisem barda, nu peniţa, iar rănile, deşi cicatrizate, sunt mai adânci. Mărturie: Am existat, am săvârşit păcate / şi-am aruncat mereu cu barda-n cer, / dar nu regret, mi le asum pe toate…) şi că toţi cei care vor afla că a participat la lansarea cărţii mele se vor întreba de ce a făcut-o.

Până în ziua lansării cărţii „Povestea aşezărilor bucovinene”, Gheorghe Flutur şi administraţia pe care o conduce nu aveau nici un merit în editarea lucrării care va obliga, alături de alte cărţi, curiozităţile viitorimii să-mi calce pragul casei, iar faptul că i-am trimis o invitaţie, aşa cum le-am trimis tuturor politicienilor suceveni, dar şi ştabilor din administraţii (unora a fost nevoie să le caut numele pe internet, aşa notorietate asigurându-le meritele în „slujirea” obştii), însemna, din punctul meu de vedere, mai curând o ironie, decât o invitaţie. Deci nu mizam pe prezenţa vreunui politician, nici măcar din pseudo-zona opoziţiei, pentru că mi-s arhicunoscute tipologiile de mincinoşi de două parale din creasta roşie-galbenă a politichiei judeţene.

Deşi nu-l aşteptam, Gheorghe Flutur nu m-a surprins, atunci când a intrat în sala cu prieteni de-ai mei, cu cărţile lui Mircea Streinul şi cu cărţile mele şi ale lui Dinu Olăraşu.

Flutur are bărbăţie, este demn de respect pentru că ştie să respecte, iar ironiile pe care ni le mai aruncăm reciproc afecţiune înseamnă. Măcar din partea mea, care ştiu să-mi iubesc adversarii valoroşi.

M-a surprins, însă, prezenţa lui Dragoş Juravle, care şi el are pieptul tatuat cu „zgârieturile” provocate de barda mea, mai ales că nu mă aşteptam, datorită firii sale mai molcome, să probeze aceeaşi bărbăţie, care obligă la respect, pe care, de-a lungul anilor, în ordine cronologică, am întâlnit-o doar la politicienii Daniel Catargiu, Gavril Moroşan, Gheorghe Toma, Mihai Chiriac, Vasile Ilie, Gavril Mîrza, Marian Ionescu, Orest Onofrei, Gheorghe Flutur şi Ioan Bălan. Intuisem, ce-i drept, şi scrisesem într-un editorial că firile noastre oarecum asemănătoare pot determina o amiciţie, dar nu aş fi crezut vreodată că o să descopăr în Dragoş Juravle (cum mi s-a întâmplat a doua zi, când am mers să-i scriu dedicaţia) chiar un prieten, adică un om care mă acceptă aşa cum sunt şi care este în stare să-mi ierte orice, fără să i-o cer.

În privinţa tuturor cărţilor mele, am două mari regrete: că le-am scris şi că le-am tipărit. Tocmai de asta, „Povestea aşezărilor bucovinene”, apărută într-un tiraj insignifiant, nu va mai avea parte de vreo altă lansare, nici măcar prin judeţ, iar dacă îşi va găsi sau nu loc pe rafturile bibliotecilor din localităţile Bucovinei nu mă mai interesează. Voi scrie, probabil, şi celelalte două volume, dar le voi tipări într-un tiraj şi mai mic, pentru că prietenii mei merită să afle că niciodată nu s-a vorbit pe aceste locuri moldoveneasca stricată a guriştilor folclorici de astăzi, că ritualurile sărbătoreşti uneau Cerul şi Pământul, până ce Aum (se citeşte „OM”), cum îl numeau strămoşii neamurilor europene pe Dumnezeu, a încercat, fără succes, să se întrupe în fiecare om, adică în făpturile acestea ciudate, care nu mai sacrifică nimic Timpului, în ciclicitatea lui, mulţumindu-se doar cu „pomana porcului” (de Ignat şi în campaniile electorale).

Gheorghe Flutur, care, prin discursul său, a probat şi calităţi aforistice („un numitor comun peste gardul de sârmă ghimpată”, „are o peniţă atât de ascuţită, încât încă mai am zgârieturile”), a izbutit să mă impresioneze, ca om, încă o dată, dar asta înseamnă prea puţin pentru un administrator de judeţ, câtă vreme Mircea Streinul şi întreg „poeticescul neam” zac şi sub colbul uitării, dar şi sub gunoaiele deşănţărilor pseudo-bucoviniste de astăzi. Treaba lui, treaba dumneavoastră! N-am să mai zvârl cu barda în cer şi nici la peniţa ascuţită n-am să mai apelez. Nu-mi mai pasă şi regret doar că mi-a păsat vreme de o viaţă.