Lucian AVRAMESCU

A nins, zice-se, la munte. Televiziunea care-mi aduce ştirea scoate în prim-plan un schior cam obosit, cam nedormit, care-şi proclamă, aşa cum se pricepe el, fericirea. Ce bine e să te dai, pe cele două scânduri, la vale! Munte, aer curat, veselie. O fată încearcă plapuma zăpezii cu picioarele în sus, adusă în această poziţie de doi colegi de grup. Scena pare încropită regizoral, neconvingătoare. În afara cadrului strict, staţiunea se divulgă pustie. De după această graniţă reportericească începe adevărul. Adevărul tocmai ni l-a transmis, cu un minut mai devreme, mai marele FMI. România e pe punctul de a cădea, dacă n-a şi căzut, în prăpastie. Intrarea în incapacitate de plată nu mai e o glumă. Respiră, la numai un deşt distanţă de noi. Adică, asemenea unei firme conduse prost sau fraudulos, România SRL dă faliment. Acţionari cică am fi toţi. Unul singur este însă manager, el decide ce se face cu banii, unde se duc, pe ce-i cheltuim. Deciziile, după cum rezultă din declaraţia fără ocolişuri a lui Dominique Strauss-Kahn, ăl mai barosan din fruntea Fondului Monetar Internaţional, au fost proaste, altfel nu ajungeam aici. Situaţia este cu atât mai inexplicabilă cu cât am şi luat bani cu vagonul, sub formă de împrumut, de la respectiva instituţie bancară. Au ţinut-o românii tot într-o paranghelie? Ne-am dus veacul toţi, de la puradel la bulibaşă, în cârciumi? Nu s-au mai isprăvit tăierile de moţ, botezurile prezidenţiale, finii ăştia gen Bercea Mondialu nu mai au şi altă treabă? Cică în magaoaia lui Boc din Piaţa Victoriei, clădirea aia luminată ca de Crăciun pe toate coridoarele, cu policandrele aprinse şi ziua, cheltuielile de întreţinere ar fi cât pentru un oraş ca Mizilul. Sigur, colile de scris pe care cele 20 de secretare şi curiere ale premierului le-ar putea cumpăra de la librăria de peste stradă, cu preţul pe care-l plătesc şi eu, devin de 15 ori mai scumpe în facturile guvernamentale, fiindcă aici cumpărăturile se fac musai prin firme intermediare. Iar aceste firme trebuie să fie obligatoriu de încredere, adică din familia portocalie. Cum să se dea austerul premier (să-i zicem aşa, cu toate că toţi ştim că nu el e premier) pe mâna vreunei nenorocite firme fără de partid, suspect de modeste în preţuri şi în mod samavolnic necotizantă la campaniile PD-L?

Când scriu aceste rânduri au trecut vreo 24 de ore de la declaraţia şefului FMI şi mă gândesc că, luând în seamă tonul alarmat şi viteza cu care lunecă pe schiuri dezastrul, suntem deja pe fundul prăpastiei. Am ajuns. Mai jos nu se poate. Dedesubt e iadul. Sau poate că nu dedesubt, ci pe acelaşi palier subteran cu noi. Bună dimineaţa, domnule Scaraoţchi! Nu, nu sunt Scaraoţchi, m-aţi confundat, nătărăilor, sunt Băsescu. Greu te obişnuieşti cu noile vecinătăţi! Deci e chiar managerul dezastrului, cel care ne-a aiurit cu proiectul mincinos „să trăiţi bine”. Cel care a ordonat, ca supremă măsură de austeritate, repartizarea a patru miliarde de euro doamnei Elena, încă Udrea, pentru cheltuieli de buzunar ministeriale. Când? Acum. Cel care, prin mijlocirea numeroaselor Roberte pe care le are la degetul mic (sau la degetul mare) a reuşit să facă din Parlament o caricatură. Democraţia – jalnic sună acest cuvânt la noi, cuvânt care făcea legea în Grecia antică – a sucombat. Curtea Constituţională, pe care am numit-o cândva bătătură sau ogradă constituţională, populată cu orătănii plouate, se şterge la nas când strănută Băsescu, iar deciziile ei sunt de râsul curcilor. Curcilor plouate. Ce era ieri curat neconstituţional devine azi curat constituţional. Să fie mascaţii ăştia în purpură urmaşi ai lui Solomon? Ne amintim celebra întâmplare cu înţeleptul rege biblic care, după ce ascultă un păs, dă dreptate vorbitorului. Îl ascultă atent pe potrivnicul aceluia şi spune într-un final: ”ai dreptate”. Păi cum pot avea dreptate amândoi, măritule rege? - îl întreabă nedumerit un cetăţean care asista la judecată. Şi tu ai dreptate, oftează regele. Să fie caricaturalii noştri judecători supremi strănepoţii lui Solomon sau îi insultăm cu bănuiala de a fi morali şi  înţelepţi? Oricum, ultima redută a statului de drept a căzut, iar cei care se mai îndoiau că la noi  este dictatură au dovezi explicite. România nu mai are cică bani (cu toate că în aceste vremuri se fac averi uriaşe), nu mai are resurse de supravieţuire, a închis, urât, capitolul democraţie. Camarila Băsescu nu mai poate fi dată jos prin mijloace democratice, sugerează un corespondent internaut. Mă cutremur. Adică e nevoie de o nouă revoluţie antidictatură? Cine s-o facă? Băbuţele fără pensie? Populaţia activă ia, a luat, drumul bejeniei, iar baricadele de la Inter se fac o dată la o mie de ani. Adio, România! Diabolicul gropar a pus pământ gros peste tine.