Ion DRĂGUŞANUL

Săptămâna trecută, doi dintre prietenii mei şi ai dumneavoastră, Mihai Pânzaru-PIM şi Gavril Mîrza, au pierdut câte o fiinţă neasemuit de dragă, ba chiar sacră pentru sufletele lor, iar eu m-am simţit vinovat, copleşit de povara vinovăţiei de a nu-i putea mângâia în nici un chip. În fond, la ce mai folosesc cuvintele, dacă nu pot alina şi nu pot tămădui nimic? Pentru ce îmi mai pierd eu vremea prin tipografii, când deja înţeleg că nu mai există memorie, nici spiritualitate, ci doar o aglomerare apocaliptică de tragedii individuale, pe care nu le putem nici preveni, nici alina?

Am fost, săptămâna trecută, chiar furios pe mine, când, în capela armenească, zidită la Suceava în 1902, mi-am amintit ca despre nişte prieteni de armenii suceveni Michael Bogdan şi Warteres, cavaleri de Prunkul, ctitorii capelei respective, iar în biserica Sfântului Dumitru, gândul meu rătăcea, fără voie, prin vremurile primului ei ctitor şi închinător, Iaţco, fratele lui Herman şi fiul lui Iaţco din Voitin, tatăl fiind cel care îl întâmpinase pe Dragoş, în apropierea Volovăţului, unde îşi avea mănăstirea lui, şi nu fiul… fir-aş să fiu cu toate prostiile care mă preocupă!

În ciuda vremii din miere curată, Suceava a fost cumplit de tristă, de înnegurată şi de nocivă, pe tot parcursul săptămânii care a trecut. Păşeam prin toamna asta ciudată şi vrăjmaşă, în ciuda aparenţei de cumsecădenie cosmică a lui noiembrie, îmi purtam trupul târziu prin urbe, dintr-un loc în altul, golit de neastâmpărul neliniştit care mă ajută să nu bag de seamă cum trece timpul, cum vremuim. L-am întâlnit şi cunoscut, cu această ocazie, pe deputatul Ioan Bălan, care, firesc fiind în zilele de fiecare zi, chiar mi-a plăcut. Nu seamănă deloc cu personajul încrâncenat în poză intelectualistă de pe ecranele televiziunilor locale şi chiar că îi stă bine aşa cum este, în firescul naturii sale umane.

Mai târziu, am întâlnit un devorator de filozofie germană, care a învăţat câteva dintre limbile filosofilor doar ca să-i înţeleagă mai bine, iar individul acesta mi-a otrăvit sufletul. „Trebuie să instaurăm o dictatură luminată şi să procedăm ca în Bulgaria anului 1997, adică să cuplăm pensiile, doi pensionari dintr-o familie urmând să primească o singură pensie, pe cea mai mare a unuia dintre ei. Numai aşa vom putea face o reformă eficace în România!”. Văzând că a luat-o razna devoratorul imbecil de filozofie germană, am încercat să-l conving că nu de o nouă dictatură şi de un nou genocid are nevoie România, ci, de pildă, de o înfrânare la furtul prin metoda sălilor de sport („Bucovina nu de săli de sport, ci de grajduri moderne pentru creşterea animalelor are nevoie!”, spunea, cândva, Gheorghe Flutur şi subscriu la idee, chiar dacă el a renunţat la ea), dar devoratorul de filozofie o ţinea morţiş că România nu se poate salva, dacă nu-şi aduce la sapă de lemn şi la moarte prin înfometare pensionarii şi, simultan, bugetarii, aşa că mi-a sărit ţandăra şi l-am trimis brutal pe filosoful de Suceava, fără operă, doar cu gomoase instincte devoratoare, la origini, dar nu la originile filosofiei, ci spre o destinaţie vulgară, lămurită ţărăneşte, bolovănos şi buruienos. Senzaţia mea a fost, atunci, că din pricina unor astfel de imbecili, care nici măcar politicieni nu sunt, dar se aburcă la îndemnuri exterminatorii, am de suferit şi eu, şi dumneavoastră, de vreo două decenii încoace.

De săptămâna trecută, a început să-mi pară rău că m-am apucat de scris, că deranjez vanităţi prin coloanele ziarelor şi prin paginile cărţilor pe care le-am trudit, de-a lungul anilor. Nu din pricina zevzecului filosoficos, care debitează împotriva generaţiilor care încă mai există, nu din cauza generaţiilor care îndură, de veacuri, şmecheria neroadă a bandiţilor care le asupresc şi extermină, ci din sentimentul zădărniciei, care năvăleşte în tine atunci când nişte prieteni îndură nepământeşte izbiturile soartei, iar tu nu-i poţi apăra şi nici ajuta cu nimic în cicatrizarea rănilor lor de-a pururi nevindecabile.

De săptămâna trecută, am o părere dezastruoasă despre mine, care se suprapune peste părerea proastă, cu care mă autoflagelez de decenii. Când am greşit, m-am pedepsit pe mine şi-am ispăşit nefericit de mult, deci nu mă tem de judecăţi divine şi, chiar dacă nu vreau să te insult, ia seama, Doamne, voi sosi îndată cu demnitatea mea de muritor să-ţi cer să te decizi dacă-mi eşti tată sau doar înstrăinat judecător; nu-mi cere, deci, să cad în umilinţă, să ling pe trepte, chiar dacă sunt sfinte, căci te-am trăit mai mult decât credinţă, drept suflet răstignit peste cuvinte!