Lucian AVRAMESCU

Capitala uruie de când se crapă de ziuă şi până noaptea târziu. Apoi o linişte relativă ocupă metropola, linişte făcută ţăndări doar la trecerea salvărilor. Maşinile care cară bolnavi, unii deşertaţi direct la morgă, n-au interdicţii de ţipăt al sirenelor. Salvările, spun bucureştenii, trec din ce în ce mai des noaptea. Doar ele stăpânesc sonor cartierele care se chinuie să adoarmă la loc, retrezite de o altă salvare şi apoi de o alta. Poate a luat pe cineva de pe scara ta, dintre prietenii sau rudele tale, poate te-au luat chiar pe tine, dar tu nu mai ai puterea să ştii.

În marele parc care desenează cu aleile lui castronul diform al unui lac, castanii au frunzele rare. Una câte una cad, într-o plutire sinuoasă, până când îşi ocupă locul, parcă anume ştiut în covorul de aramă. Aşa arată, ca un covor de aramă, un cimitir de frunze. Ungaretti cred, marele poet italian, comprima în două versuri tragedia soldaţilor care merg la război. Soldaţii, ca frunzele pe crengi, toamna. Citez cu aproximaţie. N-am la îndemână cartea.

Herăstrăul a adunat puzderie de bucureşteni. Mulţi bucureşteni sunt bucureştence. Împing, sub lumina generoasă, landouri  cu prunci care nu pricep ce-i cu becul de pe cer care-i orbeşte. Afară sunt 27 de grade, cu 14 mai multe decât se cuvin într-o zi de noiembrie. O mamă tânără, plecată de cu zori pesemne, e îmbrăcată într-o scurtă de blană. S-a îmbrăcat în acord cu anotimpul din calendar şi nu pare, fidelă obişnuinţei, să ia în seamă că afară e vară. O alta, în mânecă scurtă, cu o bluză decoltată, râde fericită soarelui, iar hainele groase au înlocuit copilul din landou, coborât la mâna celei care i-a dat viaţă. Între doi pensionari, pe o bancă stă şi cuvântează un minuscul aparat de radio. Sunt ştiri. O ştire pe care urechea mea o captează din zbor e că inflaţia a ajuns în octombrie la 7,9 la sută, adică 8, adică mai mult decât anul trecut şi decât acum doi ani. Inflaţia nu se ia niciodată în calcul când puterea vorbeşte de salarii, de pensii, de câştiguri. Amputările, prin inflaţie, sunt un mizilic. Un mizilic e că varza s-a scumpit şi ea pe tarabe, ca şi roşiile, ca şi  cartofii, ca şi gutuile. Splendide sunt gutuile toamna. Frunzele lor cad greu, cad ultimele, doborâte de încrâncenările gerului. Dumnezeieşti sunt munţii de tufănele şi crizanteme. Toţi le mângâie cu ochii. Puţini le cumpără, spre încruntarea unor florărese ţigănci care încearcă o ultimă ademenire prin mişcarea şoldurilor arcuite şi a ţâţelor pleznind sub bluze.

Şi iar marele parc, cu frunzele mutate din castani în covorul care foşneşte aspru sub pas. O fetiţă, îndrumată de mama ei, colorează o frunză. Creionul lunecă în afara perimetrului de forma unei inimi. Cu blândeţe, femeia îi explică pictoriţei că frunza se termină acolo. Copilul nu vrea însă ca frunza să se termine unde a decis autorul caietului cu forme de colorat. Frunza, de culoare mov, se întinde pe banca din parc şi pe rochia înflorată a mamei care scoate un ţipăt disperat. Fetiţa râde şi colorează mai departe universul. Universul, în Bucureşti, arată primăvăratic în această săptămână. Doar inflaţia creşte, doar preţurile au luat-o razna, doar salariile şi pensiile, în nesimţirea lor, nu mai fac doi bani. Doar şomerii, din ce în ce mai mulţi, nu-şi găsesc locul în această toamnă şi poate că nici în toamnele care vor  veni. Doar România, zic unii care se recomandă analişti, intră, a intrat, în faliment. Falimentul este atunci când  economia nu mai merge şi nici viaţa, chiar, nu mai merge. Doar viaţa în salvările de noapte mai merge uneori. Iar frunzele, mângâiate de soarele abundent, continuă să se desprindă de ramuri şi să lunece spre pământ. Ca România, ca nişte soldaţi care, într-o poezie de Giuseppe Ungaretti, pleacă la război şi nu se ştie dacă se vor mai întoarce vreodată la iubitele lor sau la copiii lor care desenează frunze.