Tiberiu AVRAM

Am avut câteva zile în care ne-am hrănit spiritul şi sufletul cu Adrian Păunescu. Toate televiziunile au acordat largi spaţii Poetului. Frumos, emoţionant şi jenant.

Frumos pentru cei din generaţia mea şi cei mai în vârstă, pentru noi, pentru cei care respiram pe notele cântecelor Cenaclului Flacăra. Frumos pentru toţi românii în general, pentru că nu cred că este vreun român care să nu ştie măcar câteva versuri de Adrian Păunescu, chiar dacă nu realizează acest lucru.

Emoţionant pentru că am văzut sau am auzit zeci de oameni care l-au iubit cu adevărat pe Adrian Păunescu, oameni pe care i-a ajutat, oameni cărora le-a marcat fericit viaţa. Oameni care au povestit cu şi despre Adrian Păunescu. Poveşti despre oameni, despre cum se ajutau odată oamenii între ei. Fără calcule meschine privind beneficii din recunoştinţa ulterioară.  

Jenant pentru că nici în aceste clipe unii nu au putut să nu-şi arate caracterul mizer. Nu i-a legat nimic de Adrian Păunescu, dar au venit repede la televiziuni să-i aducă elogii şi să-i plângă dispariţia. Până nu demult îl înjurau, după ce, în decembrie 1989, l-au scuipat şi l-au alergat pe străzile Bucureştiului. L-au făcut comunist împuţit, lingău, poet de curte, fără a se gândi, măcar o clipă, că poate toate odele înclinate comandantului suprem au fost compromisul, preţul plătit pentru eliberarea spirituală a câtorva generaţii. Sau poate au fost din convingere, chiar din dragoste. Era o crimă? Nu au pus în balanţă opera, binefacerile, inegalabila revistă „Flacăra” de dinainte de 1990, cu simpatiile comuniste, poeziile închinate regimului de atunci. Nici nu încape îndoială în privinţa talerului care ar fi atârnat mai greu. Dar nu, lui Adrian Păunescu i s-a pus eticheta de comunist şi a fost blamat de către unii dintre cei care îl plângeau zilele trecute la catafalc. Pe faţa unora se citea cu uşurinţă falsitatea. Pe faţa altora, din aceeaşi categorie a celor care l-au hulit în ultimii 20 de ani, se vedea, însă, tristeţea, durerea chiar. Şi nu era vorba despre acea expresie, „despre morţi numai de bine”. Era sentimentul, sincer, că au pierdut ceva valoros. Au realizat asta, ce înseamnă Adrian Păunescu, acum, abia acum.

Între înregistrările difuzate în aceste zile cu Adrian Păunescu am văzut una în care el îşi exprima regretul că intelectualitatea românească l-a dat deoparte. Din păcate, cei care se erijează astăzi în intelectualitatea românească nu reprezintă nici pe departe adevăratele elite ale acestei ţări. Sunt, cei mai mulţi dintre ei, doar nişte vânători de titluri şi de avantaje materiale deloc de neglijat. Nu cred că vreunul dintre ei, patrioţi ai funcţiilor înalte, s-ar gândi, în ultimul vers pe care l-ar scrie în viaţă, la binele ţării…

Într-o altă înregistrare pe care am văzut-o în aceste zile, spunea Adrian Păunescu că, în ţara noastră, „normalitatea se va reface”. Ce înseamnă oare asta? Că fiecare om va fi pus acolo unde îi este locul? Că valorile vor fi puse acolo unde le este locul? Că talentul, inteligenţa şi cunoaşterea vor fi apreciate şi puse la locul cuvenit, la timpul cuvenit? Indiferent de orientarea politică sau de aspectul fizic? Probabil aşa se traduce „normalitatea se va reface”. Cu siguranţă asta înseamnă. „Normalitatea se va reface”. Când oare?