Lucian AVRAMESCU

România, zice-se, e săracă, sărăcită prin jafuri din exterior – nemţi, ruşi, război - şi prin altele, mult mai câinoase, din interior. Aşa se face că fosta noastră ţară bogată este locuită de cei mai săraci şi amărâţi europeni. Cu lefurile, atunci când sunt, cele mai mici, cu pensiile cele mai nesimţit comprimate. Comprimate la simplul exerciţiu de supravieţuire. Nu mai avem decât niţel petrol, niţele păduri, deloc industrie şi vapoare. Ce ne-a rămas? Ne-a rămas, multiplicată aberant, ca un virus, ca o ciupercă ucigaşă, o lighioană slugarnică şi hrăpăreaţă, cu vocaţie de argat, dar argat bine plătit, pe care unii o numesc, făcându-i hatârul numelui propriu, Boc. Unii cred că Bocul cel mai rău este cel din fruntea Executivului. Eu nu sunt convins de asta. Boc Emil, pus să interpreteze rolul de prim-ministru în marea tragicomedie contemporană, e cel mai nevinovat dintre Boci. El a primit ordin să stea cuminte în acest post, chiar dacă primeşte ouă clocite în cap (nu cel de Paşti, de la tătâne-său) până când va veni, de la acelaşi temut stăpân, ordinul de revocare.

O detronare au încercat, autoiluzionându-se, reprezentanţii politici ai opoziţiei. Mă număr printre cei care n-au crezut în succesul moţiunii de cenzură. Am scris-o repetat. Mai mult, m-am întrebat la ce bun efortul, atâta vreme cât Boc e doar un figurant. Puterea care trebuie dărâmată, dar e greu, stă cocoţată în altă parte şi are încă diabolice resurse de a face ce are chef cu această ţară. Marile resurse sunt de bani adunaţi de peste tot, de multe ori cu japca, şi de Boci. Boci în Guvern, Boci în Parlament, Boci în poliţie şi serviciile secrete, Boci în justiţie, Boci în şcoli, Boci peste tot. Boci care execută fără crâcnire orice li se cere, mai ales dacă-i vorba de lucruri murdare. Sunt convins că marele şef are Boci strecuraţi chiar şi  în opoziţie. Bocul este un om mic nu pentru că statura îl arată astfel. E mic dacă-i măsori pe lung, pe lat, în curmeziş, caracterul. M-am prăpădit de râs asistând la sincera enervare a lui Victor Ponta, lider al celui mai numeros partid din opoziţie, care nu pricepea cum nişte pedelişti parlamentari, care au bătut palma cu el seara, că vor vota moţiunea, au cârmit-o după o noapte care le-a devenit sfetnic. În noaptea aia unul a primit o vamă, pe care şi-o dorea de multă vreme, altul şefia unei organizaţii teritoriale, al treilea... şi tot aşa. Mari Boci, mari caractere, pentru a parafraza un mogul. Până şi Teo Trandafir, eroică la prima mare moţiune, prin gesturi de şofer pe centură, s-a dat lovită în durdulia ei aripă, absentând din sala Parlamentului unde colegii ei interpretau roluri de mobilier. Scaune, policandre, ţurţuri decorativi de streaşină, saltele de dormitor. Uriaşele noastre zăcăminte de Boci fac posibilă puterea lui Traian Băsescu. Politica, se zice nu de ieri, e curvă. Cei care o practică sunt, pe cale de consecinţă, curve. Şi totuşi parcă la noi sunt prea abundente, prea din belşug. Dacă practicantele meseriei amorului pe bani aduc şi ceva satisfacţii, curvele din politică aduc numai belele. Boala venerică a sărăciei care se lăţeşte ameţitor şi ameninţător în România e strâns legată de verosul politician-curvă.

Analiştii calificaţi disecă organismul, deja în putrefacţie, al greşelilor comise înaintea moţiunii de cenzură. Că nu s-a zis nu ştiu ce, că s-a zis ce nu trebuia zis, că Antonescu şi Ponta trebuiau să se pupe în direct şi nu să se hârjonească ţâfnos, că strategii bla-bla i-au îndrumat pe o cale greşită. Or fi şi concluzii adevărate în noianul de vorbe. Pentru mine e limpede însă că românul, oricât şi oricum l-ai călări, nu mai protestează, tace mâlc şi înghite. Indiferent ce-i îndeşi pe gât. E supus, posac şi când înjură se uită de zece ori într-o parte şi alta să nu care cumva să fie auzit sau interceptat de cineva. Îi e din nou frică, iar atunci când nu-i e frică îi e prea lene să iasă în stradă. La ce bun?

Traian Băsescu a repurtat „o nouă victorie în lupta cu poporul român”. Am extras cu ghilimele vorbele rostite de un politician al opoziţiei în această dimineaţă. Da, poate, o nouă victorie. Dar victoria e glorioasă atunci când ai un adversar care luptă, nu mimează lupta. Mie nu mi s-a părut că Băsescu s-a bătut cu cineva. Nici măcar cu partea din Parlament care se situează în opoziţie. Ce parlamentar renunţă, de bună voie, la jumătate din mandat pentru iluzia că la anunţatele anticipate va fi votat din nou?