Ion DRĂGUŞANUL

Habar n-am de ce se plâng bugetarii ăştia, deşi eu însumi sunt un pârlit de bugetar, care a băgat-o rău de tot pe mânecă, de când cu băsesciunea, dar nu-i bai, doar pe foamea noastră şi pe obielele care deja curg după noi se clădeşte viitorul măreţ al României viitoare. La trecutul mândru, mândru viitor!

Habar n-am de ce se plâng bugetarii ăştia pentru că ei sunt, în fond, osatura statului, a mândrei mele patrii, care ia de pe noi toţi, inclusiv de pe bugetarii ei, şapte piei şi mai vrea încă şapte. De câte ori nu i-am înjurat pe bugetarii ăştia, fără să realizez că-mi înjur leagănul natal, ţărişoara mea dragă! Dau pe stradă de un jandarm sau miliţian încătărămat şi bandajat cu carapace de cauciuc lângă carapace de cauciuc (probabil ca să nu i se scurgă inteligenţa pe trotuar), îmi înjur patria. Intru la un ghişeu oarecare, unde o femeie urâţită de atâta acreală şi însingurare îmi cată nod în papură, pentru a mă alerga pe drumuri, îmi înjur patria, deşi nici el, bugetarul, nici ea, patria, nu au nici o vină, responsabilitatea fiind a băsesciunii, adică a recesiunii cu cauzalitate în suficienţă. Pentru că suficienţi ca ăştia de ne conduc, de două decenii, încoace, şi dintotdeauna, n-au existat niciodată în România, vorba nefericitului om vesel de la Humuleşti.

Îi cunosc pe bugetarii ăştia şi susţin, cu mâna pe inimă, că toţi, exceptând clientelarii de partide, sunt oameni de excepţie, excelent pregătiţi profesional, dar, din păcate, excesiv de disciplinaţi: admit, fără să crâcnească, să le fie uns şef orice trepăduş politic, trepăduş care, deşi nu se pricepe la nimic (nu-i bai!), ia decizii (şi e mare bai!).

Îi cunosc şi pe liderii mai răsăriţi (sunt absolut convins că toţi au erudiţia temeinică a alfabetizării în masă), care, cum se aburcă la putere, se păzesc de bugetarii cu glagore ca de agenturile străine de spionaj, preferând să se adune, în secret, suficienţă lângă suficienţă, deşi, după cum o demonstrează istoria civilizaţiei umane, oricâţi proşti s-ar însuma nu rezultă un deştept, ci o prostie incomensurabilă. De fapt, asta şi înseamnă băsesciunea, catastrofa provocată de suficienţi şi de proşti, dar care au izbutit să înşface şi pâinea, şi cuţitul. E normal, şi din punctul meu de vedere, ca decizia politică să se ia, în diverse domenii, după consultări între oameni credincioşi liderului şi partidului respectiv, indiferent de prostia lor, numai că variantele decise de suficienţii politici ar trebui să fie lucrate de specialişti. Şi cea mai neinspirată variantă a unui specialist nu poate fi decât superioară chiar şi celei mai nimerite dintre variantele încropite de proşti.

Băsesciunea, însă, se sfiieşte de ştiutori, e timidă, se inhibă, se teme să nu se arate în toată goliciunea sa şi să se facă de râs. Băsesciunea are conştiinţa de sine, conştiinţa lipsei de valoare, şi tocmai de asta şi-o maschează, şi-o doseşte după o exercitare agresivă de autoritate. Trăim în nişte vremuri în care prostul satului are puterea de a învârti pe degete destinele tuturor. Prost al satului lângă prost al satului, solidarizaţi şi legitimaţi de lozinci, deversează peste societatea românească mâlul toxic al şmecheriei şi impun elitismul şmecher, cel în care şandramaua costisitoare, maşina luxoasă şi ţoalele „de firmă” dau tonul şi importanţa („E un bou, da’ uite ce maşină şi ce „ţoale” are!”), deşi se ştie sau măcar ar trebui să se ştie din experienţa istorică a bietelor gloate de români că e de preferat să mergi cu deşteptul, inclusiv bugetarul, la pagubă, decât cu prostul, inclusiv politicianul, la câştig. Ignorarea proverbului conduce la o complicitate generală, în aşa fel că de băsesciune toţi suntem şi responsabili, şi vinovaţi.

Uimitor pentru mine este doar faptul că politicienii unguri, care, în mod tradiţional, mizează, în exerciţiul puterii, pe cei mai inteligenţi şi mai buni profesionişti dintre ei, complicitează cu băsesciunea, aducându-şi conaţionalii la sapă de lemn (vorba lui Videanu: Pot să moară de foame şi sărăcie şi câteva mii dintre ai lor, dacă rezultatul final e dezastrul românismului!).

Urât s-a mai făcut în ţărişoara noastră dragă! Chiar şi octombrie, cu explozia lui de lumină şi culori, s-a încenuşat zgribulit şi scânceşte noroit, descurajant. Habar nu am dacă insinuez înspre Caragiale sau înspre oricare dintre românii care şi-au dat viaţa, de-a lungul veacurilor de băsesciune, pentru Neam şi Ţară, când mă refer la ţărişoara noastră dragă. Pentru că băsesciunea a existat dintotdeauna, face parte din specificul nostru românesc, şi abia acum, când ne-a ajuns cuţitul la os, merită şi trebuie să poarte un nume.