Lucian AVRAMESCU

Bagă zâzania între ei şi gata, ai tăi sunt! Sunt institute speciale, unele ocult speciale unde este studiată, ca disciplină obligatorie, arta dezbinării. Un astfel de institut este cel de marină. Pentru a-şi domina subordonaţii, uneori în condiţii vitrege, când revolta poate izbucni oricând periclitând autoritatea, uneori viaţa comandantului, acesta trebuie să se impună prin forţă. Forţa lui se consolidează cu migală, dezbinându-i pe ceilalţi. Discret, abil, bagă râca între ei, îi face să se suspecteze, le dă de înţeles celor mai puternici că sunt turnaţi de cei mai buni prieteni ai lor. Cui? Comandantului. Se vor simţi îndreptăţiţi să-şi toarne şi ei amicii. Astfel toţi vor deveni dependenţi de şeful suprem. Cu cât zâzania în colectiv este mai mare, cu atât creşte forţa şi autoritatea şefului. El nu trebuie să fie genial. Trebuie să aibă doar abilitatea instinctivă a unei ţaţe de la ţară care colportând, ducând intriga dintr-o parte în alta, face zob o colectivitate. Acea ţaţă - urâtă, temută, adulată - devine personajul cel mai important din cartier. Îmi dezvolta această teorie, utilizată de el în romanul la care tocmai lucra, prozatorul Eugen Uricaru. Rămas singur, am încercat să identific în viaţa noastră politică personaje care se mulează pe această teorie. Şi am găsit.

Zilele trecute am întâlnit un ofiţer de poliţie pe care-l ştiu de ceva vreme. Ultima oară când ne văzusem (eram într-un iarmaroc de provincie de unde eu îmi cumpăr seminţe pentru porumbei) era în faza de început scandalul cu micşorarea lefurilor bugetarilor. Mi-a spus un banc. Băsescu l-a chemat pe Blaga şi i-a ordonat să taie lefurile poliţiştilor cu 25 la sută. Le-ai tăiat? – l-a chestionat după o vreme. Tăiat, şefu, trăiţi. Câţi au mai venit la serviciu? Permiteţi să raportez, toţi. Atunci taie-le 50 la sută. Se repetă după un timp chestionarul. Câţi s-au prezentat la muncă? Toţi. Bine, zice Supremul, atunci taie-le tot salariul. Blaga l-a tăiat. Ei, ia spune-mi acum, au mai venit la muncă? Toţi, fără nici-o absenţă. Ştii ce, mă, zice nervos preşedintele, ia pune-i tu să-şi plătească zilnic bilet de intrare la birou. Românul tace şi înghite, concluzionează amărât ofiţerul. Să nu-i pui în cârcă atât cât poate duce. Iar poliţistul e şi el român. Asta a fost atunci. Acum suntem în perioada post miting la Cotroceni. Ce mai e nou? – mă interesez eu. Anchete, cercetări, suspiciuni între noi. Se plătesc poliţe, unii urmează să fie daţi afară. Cozi de topor sunt destule, ca peste tot. Oricum, unitatea de care vorbeam la început, când am hotărât să protestăm, s-a făcut ţăndări. Poliţiştii se ceartă cu poliţiştii, toţi îi suspectează pe toţi. Da, zic eu. Profesorii se ceartă cu profesorii, medicii cu medicii, funcţionarii cu funcţionarii şi apoi doctorii cu profesorii, ceferiştii cu metalurgiştii, cosmonauţii cu minerii, aviatorii cu mecanicii de locomotivă. Aseară, adaug eu, i-am văzut certându-se, la televizor, pe Mugur Ciuvică şi Valentin Stan, pe care-i ştiam de aceeaşi parte a baricadei. Nu-mi venea să cred. Zâzania domneşte în România. Toţi ne certăm cu toţi. Mi-e teamă că unul singur profită de dihonia care ne macină şi se prăpădeşte de râs. Numele lui e Traian Băsescu, singurul şef de stat care, în orice discurs public, pe reţeta unei ţaţe de cartier, numeşte adversari, dă porecle inamicilor, se referă la întâmplări minore dar gâlcevoase, uitând esenţa misiunii istorice a unui conducător.

Nu suntem uniţi, asta e, mi-a spus cu tristeţe poliţistul. Nu suntem uniţi şi de aici ni se vor trage toate relele. Mergeţi la mitingul din octombrie? – l-am întrebat. Eu, da. Nu garantez însă pentru alţi colegi. A intrat zâzania între noi. A intrat singură, sau a îndesat-o cineva pentru a vă dezbina şi stăpâni? Întrebarea mi-am pus-o singur, fiindcă ofiţerul plecase în treburile lui, uşor gârbovit, mi s-a părut, cu toate că-l ştiam ţanţoş.

Se lasă cu toamnă peste România. În trena ei, foarte aproape, zic meteorologii, vine o iarnă câlţoasă şi a dracului de rea. Ea îi prinde pe mulţi cu cămaşa gologanilor subţiată, fără slujbă, fără bani de încălzire, fără resurse de supravieţuire. Din motive de ger, amărâţii nu-şi vor mai striga durerea în stradă. Mitingurile, ca şi decesele, se vor petrece individual, la domiciliu, în liniştea deplină a neîncălzitelor odăi.