Lucian AVRAMESCU

În timp ce în Bucureşti rulează primul episod tomnatic dintr-o răzmeriţă anemică (ce uşor culci la pământ, cu gaze lacrimogene, nişte pensionari cu acces limitat la doctorii) eu primesc la Sângeru, în Prahova, vizita neaşteptată a unui grup de francezi. În total, cinci persoane, de vârste medii, trei bărbaţi şi două femei. Sunt joviali, iluminaţi de bucuriile toamnei româneşti, în care disting doar cromatica dealurilor şi mai puţin doliul naţional în care ne înfundă, pe zi ce trece, regimul Băsescu. Vor să vadă Muzeul Pietrei, proiectul meu cultural la care m-am înhămat de ani de zile, despre care le vorbise profesorul de istorie Cristi Dragu. Atunci realizez  ce-i cu aceşti francezi veniţi  din zona Alpilor, ţinuturi pe care le-am atins şi eu cu pasul mai ales în partea italiană. Asociaţia lor, Route de l’Amitie, a înfrăţit, acum 20 de ani, orăşelul Voreppe, nu departe de Grenoble, de unde sunt ei, cu Lapoşul, comună mică de la răzorul Prahovei cu judeţul Buzău.

A fost o mişcare generoasă şi entuziastă a francezilor, îmi aminteşte profesorul Dragu, tânăr care şi-ar putea susţine oricând  doctoratul în istoria acestor meleaguri, extrem de bogate în vestigii şi mărturii, încă din vremea romană şi, din nefericire, vag cunoscute. Francezii au pornit atunci la salvarea satelor româneşti care fuseseră deconectate de la civilizaţie de Ceauşescu şi urmau să fie rase de pe faţa pământului. Dispariţia lui Ceauşescu nu însemna neapărat salvarea acestor localităţi, multe dintre ele, ca Lapoşul, pierdute între dealuri şi păduri, la capătul unor drumuri impracticabile. Era nevoie de ozon financiar, de voinţa resuscitării filonului lor vital. Doamna Claude Balmand, animatoarea statornică a acestui proiect, care a pus în el nu în ultimul rând suflet, dovadă că s-a apucat să înveţe, la Universitatea din Grenoble, limba română şi nu are probleme de comunicare, vine în Lapoş de 20 de ani. Şi niciodată cu mâna goală. Francezii din Voreppe au sosit mai întâi cu ajutoare umanitare, iar apoi au susţinut, pe puterile lor, financiar şi logistic, lucrări de renovare şi reconstrucţie la şcoală, biserică, dispensar, cămin cultural, primărie. Aceasta este a douăzeci şi treia vizită şi pare a fi, cel puţin la nivelul oficial al proiectului francez, ultima. Cea de rămas bun.

Trag cu coada ochiului spre televizor, să văd ce isprăvi se mai petrec la Bucureşti, în timp ce vorbim despre Brâncuşi, despre cioplitorii în piatră din zona noastră (muzeul, pe care sper să-l pun la dispoziţia publicului într-un an, conţine în secţiunea lui dominantă pietre de utilitate gospodărească făcute exclusiv de meşteri populari, unele vechi de sute de ani), despre ţiganii români care „au speriat Franţa” şi, nu în ultimul rând, despre Sarkozy. E adevărat, întreb eu ironic, că francezii mănâncă la micul dejun ţigani din România sau este doar preferinţa culinară a preşedintelui Sarkozy? Doamna Balmond, care mă contrazice elegant, îmi spune că de câte ori vine în Lapoş, face o oprire în cătunul de lingurari de la Piatra Mică, un cătun izolat al satului meu, de unde cumpără linguri de lemn. Sunt simple, unele mari cât o jumătate de lopată, altele miniaturale. N-au brizbrizuri şi scamatorii grafice, ci doar bine gânditele proporţii ale utilităţii. Ţiganii lingurari o cunosc şi se bucură mereu de venirea francezilor. Bucuria e reciprocă. Ţiganii au regulile lor de viaţă. Unele, din păcate, mai primitive, dar nu este neapărat vina lor. Infracţiuni? Infractorii n-au rasă, nu aparţin unei etnii. Francezii, în consecinţă, „nu ronţăie ţigani la micul dejun şi nici la cină”. E o mişcare politică pentru voturi.

Mă gândesc, fără să le-o spun, la porcăria (n-o pot numi altfel) rostită de preşedintele nostru acum două zile: ”Ce-au zis politicienii? Mai bine voturi decât autostrăzi.” Înţelesesem iniţial că el, Traian Băsescu, singurul politician care a preferat voturile autostrăzilor, îşi face, în sfârşit, mea culpa. Aş! Preşedintele, în stilu-i de acum ştiut şi de ultimul bleg, aruncă din nou vina lui în cârca altora. Nu el s-a opus construcţiei de autostrăzi. Nu el a beneficiat de cumpărările masive şi neruşinate de voturi. Nu el a... Vinovaţi? Crin Antonescu şi Victor Ponta, găsiţi buni de spânzurătoare inclusiv  pentru spectacolul grotesc al furăciunii de voturi de la miezul nopţii din Parlament operat de miss Roberta. Pedista nu e vinovată. Cine-a bătut copilul din Ploieşti? Patriciu! Cine-a măsluit pe reţetă stalinistă rezultatul numărării voturilor pentru o lege organică? Ponta! Dar ce să înţeleagă din asta francezii? Destul să aflu că şi la ei mişcarea antiţigănească e, în esenţă, una politică, „pentru voturi”. Le povestesc că un politician român, etnic ţigan prin tată, Mădălin Voicu, se întreba deunăzi cum de este Sarkozy atât de pornit împotriva ţiganilor când  prima lui nevastă a fost o frumoasă ţigancă din Basarabia, iar în el se dizolvă şi un pic de sânge unguresc şi un pic de sânge evreiesc şi ceva neamuri greceşti. Ce dracu l-a apucat? - se întreba politicianul român. Glumesc spunând că probabil preşedintele Franţei are în el cel mai puţin sânge francez, iar musafirii mei preiau, amuzându-se, remarca.

La Bucureşti se încing spiritele, nu atât de energic însă ca la ultimele mişcări de stradă din ţara lui Balzac şi Baudelaire. Bastiliile noastre cad mai greu. Cad greu fiindcă ele se încăpăţânează să reziste în oameni, în osatura prostiei şi naivităţii multora. Mulţumesc doamnei Claude Balmond şi concetăţenilor ei din  Voreppe pentru truda lor de 20 de ani pentru satul vecin, Lapoş. E o formă palpabilă a solidarităţii. În drumurile lor aceşti francezi trec printr-un compact cartier ţigănesc. Mulţi îmi sunt fini, botezaţi şi cununaţi de bunicul meu Victor Avramescu, primar liberal de la 23 de ani, când s-a întors de pe front, până la venirea sovieticilor care i-au făcut de petrecanie. El a creştinat ţigănia. Aţi avut vreun incident? Ce incident? – se miră francezii. Cu alte vorbe, ţiganii noştri nu i-au mâncat pe francezi, şi nici francezii n-au dat vreun semn de ură de rasă. Problemele noastre par a rămâne la vârf. Ei le au cu Sarkozy, noi cu Băsescu. Tragedia e mai lată, însă, pe Dâmboviţa.