Ion DRĂGUŞANUL

Trenul împărătesc, doldora de pelerini europeni, n-a mai sosit de la Viena, din pricina anotimpurilor amestecate şi a crizelor şi mai şi, în ciuda faptului că tradiţionala noastră ospitalitate contra-cost vrea să integreze culinar în spiritualitatea europeană ouăle încondeiate, afinata, plăcintele poale în brâu, barabulele, hribii, păstrăvii la cobză şi caşul autentic mioritic. În plus, avem o adevărată salbă de pensiuni cochete şi o varietate de produse artizanale, contrafăcute ca şi folclorul, care-ţi iau ochii, dar nu şi banii, pentru că le lipsesc şi inefabilul, şi utilitatea.

Şi totuşi, programul lui Gheorghe Flutur înseamnă o idee bună, o sămânţă rodnică, dar aruncată la întâmplare şi, tocmai de aceea, cu destin previzibil de îmburuienire. Bucovina poate deveni o ţintă turistică râvnită, cu condiţia ca frumuseţile ei naturale şi istorice să fie valorificate chibzuit, prin itinerarii şi calendare bine şi justificat stabilite, în funcţie şi de interesul europenilor, mereu şi mereu acaparat de mitic, de mistic şi de bacantism stupid, adică de carnavalurile groteşti, cu mare consum de alcool şi cu imbecile bătăi cu roşii, cu făină, cu fulgi de găină sau cu alte astfel de produse necontondente.

Recent, adică după lansarea costisitorului brand al frunzei Elenei Udrea (dacă şi-o punea edenic, avea succesul asigurat), nemţii ne-au atenţionat că noi avem un brand redutabil, Dracula, dar nu-l folosim, din pricina unei naivităţi bigote. De ani buni, în revistele pe care le-am tot scos, am tot atenţionat că, din moment ce Vlad Ţepeş a trăit la Suceava, învăţând meşteşugul armelor împreună cu vărul său, Ştefan cel Mare, din vara anului 1448, până în noaptea de 15 spre 16 octombrie 1451, când unchiul său, Bogdan Vodă, a fost ucis la Reuseni, fraieri am fi dacă nu am valorifica turistic fărâma aceasta de istorie, inclusiv itinerariul fugii spre Ardeal, prin Pasul Tihuţa. Logistica, în totalitate artistică, s-ar putea crea prin tabere de sculptură, dar şi prin festivaluri artistice, menite, cu premeditare, îmbogăţirii Bucovinei cu un anumit patrimoniu. În ce priveşte povestea în sine, care trebuie vehiculată în multe limbi, lucrurile sunt şi mai simple, în condiţiile existenţei internetului.

În general, datina noastră este cea a protopărinţilor neamurilor nord-dunărene, în care „uriaşii” (Soarele şi Luna), pretexte ale unor carnavaluri de mare succes în Belgia, Olanda, nordul Franţei, Spania şi Portugalia, încă mai puteau fi întâlniţi la iarmaroacele de până de curând. Datina şi, în special, dansurile cu măşti, buturuga aprinsă (menhirul, adică piatra căzută din cer) şi urşii de paie (noi trăim pe pământul de sub Ursa Mare) poate reprezenta suportul necostisitor al unui şir de carnavaluri, cu condiţia să înlocuim păguboasa şi perpetua „Cântarea Românie” cu un produs cultural conştientizat drept produs turistic, această conştientizare făcându-se cu luarea în calcul şi a anomaliilor atmosferice. În acelaşi plan mistic, există încă trei resurse ignorate, Rusaliile, Sânzienele şi Nedeile, care, gestionate cu cap, pot completa programul turistic al lui Gheorghe Flutur cu necesarul de spectaculos mistic atractiv.

Un itinerariu, în totalitate finanţabil prin Măsura 4 a programului „Europa pentru cetăţeni”, este cel al Holocaustului şi al Eroismului Umanitar, inconfundabil în întreaga Bucovină, cu realizări notabile din partea ucrainenilor, care au înţeles să valorifice şi gropi comune, dar şi personalitatea lui Paul Celan. Sună, desigur, cinic acel „să valorifice”, dar, dacă în alt chip nu se pot constitui altarele sfinte ale dezicerii de monstruozitatea umană, măcar din interes să o facem. Am un prieten evreu, vicepreşedintele Societăţii Scriitorilor Hebrei, Menachem Falek, dispus să ne sprijine în constituirea acestui itinerariu, el însuşi având de aprins o lumânare, în condiţiile în care ar fi marcat locul în care câţiva dintre membrii familiei sale au fost ucişi cu barbarism. Puţin îi pasă lui Menna de cinismul nostru oportunist, dacă va putea aprinde, odată şi odată, o lumânare deasupra ierbii prin care încă se mai şoptesc durerile nepământeşti ale rudelor lui.

În fiecare sat din Bucovina, în care au trăit germani şi evrei, încă mai există mărturii, care pot stârni interesul urmaşilor lor, dar noi nu valorificăm un „itinerariu al rădăcinilor”, refuzând să recuperăm şi fărâme de istorie obştească bucovineană. Noi suntem şi rămânem ţara lui „aşa am apucat”, nu una a valorificării conştiente a patrimoniului cultural, şi tocmai de aceea nu mai interesăm pe nimeni.