Lucian AVRAMESCU

Nu-mi plac – cui îi plac? – mincinoşii. Unii mint natural, aşa cum respiră. Minciuna devine un mod de viaţă, un drog şi un întăritor. Pe de altă parte, recunosc, mă încearcă şi un soi de admiraţie faţă de mincinoşii cu vocaţie. Minciuna, mai ales cea improvizată, pusă pe tapet la repezeală, trebuie ţinută minte. Altfel mâine minţi în alt ambalaj minciuna de ieri şi te dai de gol. Pentru a fi un mincinos eficient îţi trebuie întâi şi întâi o memorie a la Seneca cel Bătrân. El se zice că ţinea minte, în ordinea în care au fost rostite de cineva, o mie sau zece mii de cuvinte. Nu e cazul meu. Am preferat, în consecinţă, în marea majoritate a împrejurărilor vieţii mele, comoditatea adevărului. Chiar dacă-ţi pricinuieşte necazuri la început, nu-ţi dă dureri de cap mai apoi, obligat la un exerciţiu supărător de memorare a tuturor idioţeniilor vândute ca adevăruri. În România se minte al dracului de mult. În viaţa de zi cu zi a cetăţenilor şi, de ceva vreme, cu profesionalism şi avantaje uriaşe, în politică. Voi da exemple din ambele tabere de mincinoşi.

Anul trecut, acuzat fiind de amici că rămân un idealist, că fac un muzeu al pietrei în timp ce alţii fac afaceri, m-am gândit să valorific nişte foste plantaţii de viţă-de-vie moştenite de la bunicul meu, azi mărăcinişuri şi pârloagă, crescând o turmă de capre. O capră costă între două milioane de lei vechi şi două milioane şi jumătate. Am găsit un proprietar care paşte de ani de zile, fără să-mi zică mulţumesc, cele 200 de capre ale lui pe moşia mea. A scos la vânzare 50 de animale şi eu mă arăt interesat. Îmi cere două milioane pe o capră. Eu îi ofer, spre surprinderea lui, două şi jumătate, cu condiţia „să fie una şi una”. Gata, zice proprietarul, frecându-şi palmele. Aleg pentru dumneavoastră tot ce am mai bun. Urma să ne întâlnim, în dimineaţa următoare, la jumătatea distanţei dintre Ceptura, de unde este el, şi Sângeru, de unde mă trag eu.

Seara am tocmit doi ciobani, soţ şi soţie, crescători de capre, dar care nu mai au animale, ci doar nişte copii mari, fără ocupaţie, iar sărăcia, în viaţa şi bătătura lor, este cât cuprinde. Am bătut palma pe o sumă lunară, obligaţiile mele, ale lor, scrierea unui contract legal, cu dări la stat şi toate cele. La şase punct, mâine dimineaţă, suntem la dumneavoastră şi plecăm să luăm în primire caprele. Aştept eu a doua zi, sculat cu noaptea în cap, venirea inimoşilor mei ciobani. S-a făcut şapte, s-a făcut opt. Nimic. Plec la ei acasă. Bat la porţi mult. Latră gâjâit un câine în spatele casei. În cele din urmă se arată femeia, cam chiaună. Părea că nu mă ştie şi se tot freca la ochi. Unde-i Gheorghe? – întreb. E, răspunde într-un târziu, la Ploieşti. Păi nu era vorba să ne întâlnim, să luăm caprele? Ce capre, eu nu ştiu nimic, eu nu mă bag. Am înlemnit. Proprietarul caprelor mă aştepta, venind cu turma şapte kilometri, la Tătaru, pe muchia dealului. După toate semnele, femeia era, matinal, beată iar bărbatu-său zăcea şi el pe undeva. Am plecat în trombă la locul de întâlnire cu vânzătorul care era acolo. M-am scuzat cum am putut. După aceea am aflat de la un vecin al lui că în cele 50 de capre, tot ”una şi una”, îndesase şchioapele, sterpele, ciurucurile. De unde să inventez alţi ciobani? Aşa s-a isprăvit, strivită între două minciuni, afacerea mea de crescător de behăitoare.

În politică, minciunile sunt mai puţin savuroase, umoristic, dar au consistenţe - financiară şi de putere - nebănuite. Şeful statului, de pildă, cu totul lipsit de vocaţia minciunii fiindcă uită azi ce-a zis ieri, are care va să zică, o memorie de doi bani, ne învredniceşte de ani de zile cu un regal de minciuni. Este o ruşine să nu mărim pensiile, zice. Mă pun garantul acestei reparaţii istorice. Tot el înfierează apoi – este un gest ticălos al celor care au mărit pensiile pentru a cumpăra voturi. Păi nu el e cel care a câştigat alegerile şi nu el e suspect că a cumpărat voturi? Cearcă de mai pricepe ceva. România nu e în criză, ne ceartă preşedintele. Criza a fost inventată la televizor de presa tonomată şi aservită. Şi apoi, tot el – suntem într-o criză profundă şi dramatică. Acelaşi om, acelaşi ton, aceeaşi mimică grav-convingătoare. E amnezic prezidentul sau, şmechereşte, se bazează pe lipsa noastră de ţinere de minte? Şi, ultimul exemplu, cel care le cuprinde pe toate, minciuna-minciunilor – ”să trăiţi bine!” Azi, din gura aceluiaşi personaj, sună fix pe dos. Trebuie să trăiţi prost, să tăiem salarii, să impozităm pensii, să vă duceţi acasă, şomeri sau unde veţi vedea cu ochii, pentru că altfel FMI-ul nu ne mai dă bani. Păi de ce să ne mai împrumutăm dacă tot facem economii şi trăim prost?  Aţi spus, domnule preşedinte, în campania electorală, că am ieşit din criză. Eu? În viaţa mea n-am spus aşa ceva. Aţi spus că am depăşit vârful crizei! Niciodată, rosteşte cu silabe apăsate şeful statului. Aţi fost vreodată la Grivco, la Voiculescu? Eu, nu-mi amintesc! Cu Vântu se zice că v-aţi întâlnit în parcare la Baloteşti, la trei noaptea, înaintea precedentelor alegeri? Eu? Poate Năstase sau Geoană. Aţi lovit vreodată un copil, o femeie? Ferească Sfântul! Niciodată. Aţi minţit vreodată poporul român? Dacă aş face-o în următoarele cinci minute mi-aş da demisia.

Câte demisii ar fi trebuit să-şi dea Traian Băsescu până acum de când minte şi iar minte amărâtul popor român? Cine poate să ţină o asemenea socoteală?! Mă gândesc că, la scara marii minciuni naţionale, ciobanii mei din Prahova şi negustorul şmecher de capre sunt nişte bieţi novici. Minciuna stă sus de tot, cu regele la masă. Abia acolo ea devine artă şi pârjol nimicitor pentru turma blegilor creduli.