Ion DRĂGUŞANUL

S-ar părea că noi nu mai avem viitor, ci destin. Un fel de torent cosmic ne-a înşfăcat şi ne duce aiurea, amorţindu-ne raţiunea şi împietrindu-ne sufletele. Căutăm cu disperare o rază de lumină, ne agăţăm de licăriri aparente şi le aşezăm deasupra ca să nu ne mai târâm şi pe dinăuntru. Avem nevoie de speranţă, de amăgirea aceea ieftină şi dulceagă, care să ne dea putere de viaţă. Tocmai de asta ne mai interesează politicul şi ne implicăm în nevoia de schimbări ca într-o loterie a pierzaniei.

Astăzi, zice-se, se pot pune bazele unui nou început. Undeva, la graniţa dintre viitor şi destin, se va încerca o ultimă recuperare de viitor. Vom avea, sperăm noi, un guvern adevărat, care să ne scoată din derivă. Habar nu avem ce şi cum ar trebui să fie, noi doar sperăm. Ne bandajăm cu speranţă, fiecare acolo unde-l doare. Profesorii visează cârpirea bordajului de pe partea corabiei unde ei trag la vâsle, iar medicii, de pe cealaltă parte. Şi tot aşa, de la un şir de trăgători la galere la altul, tot pe altă scândură putredă se mizează, în vreme ce puhoiul năvăleşte peste tot. Nimeni nu încearcă să scape, să se salveze, toţi se mulţumesc doar cu înlocuirea unei scânduri din bordaj.

Cinstit vorbind, pe mine nu mă mai interesează ce se întâmplă, ci doar ceea ce nu se întâmplă. Pe mine mă revoltă, de pildă, izgonirea martirului humorean Radu Bercea din festivalul de la Gura Humorului, tot aşa cum mă sufocă şi îndepărtarea lui Mihai Pânzaru-PIM din festivalul pe care el, împreună cu Licurici, Şuşinshi, Papuc, Bercea etc., l-a înfiinţat. Pe mine mă revoltă tăvălugul rostogolit asupra culturii de lacomii lipitori de afişe din pluripartidismul hrăpăreţ al românilor, tot aşa cum mă revoltă şi înjghebarea manelistică de fapte şi în viaţă, şi în administraţie, şi în politică, şi în cultură. Pe mine mă revoltă graba cu care politrucii vor să-ţi închidă gura când ţipi şi iscusinţa cu care, aparent, izbutesc să o facă, deşi întotdeauna există o soluţie, atunci când ai de a ţipa cu adevărat, pentru că ţipătului nimeni nu-i poate pune oprelişte, pentru că este aidoma torentului care mută, încet, încet, munţii din loc. Pe mine mă revoltă că s-au pus stavilă în calea existenţei noastre fireşti, normale, tot felul de aprozariste şi negustoraşi de butelii, care, deşi nu se pricep (nu-i bai!), iau decizii (şi e bai mare!).

Altminteri, totul e bine. Astăzi, vor ieşi din neistorie câţiva miniştri şi vor intra alţii, câţiva fotbalişti vor da cu stângul în dreptul în locul altora, cozile la declaraţii fiscale se vor schimba cu alte cozi, impozitele se vor mări, înlocuindu-se reciproc, iar deontologia media va atinge cele mai înalte culmi ale moralei creştine, întorcând şi celălalt obraz, deşi i se dă şuturi în fund şi nu mai e nevoie de obraz. Poţi câştiga la loto în mod fabulos, poţi dobândi fericirea supremă în rai, numai în rai, aşa că, neam românesc, treci la pupat sfintele moaşte, inclusiv moaştele umblătoare ale sfinţilor zilei! Pupătorilor li se iartă totul şi li se mai dau şi speranţe. Nu viaţă, ci speranţe.

Mi-e scârbă. Atât de scârbă, încât fac eforturi supraomeneşti să duc până la capăt acest editorial, pregătit să-mi urc propria golgotă şi, odată ajuns în vârf, să pot slobozi ţipătul până la capăt. Dar are oare rost să-l duc până la capăt, să-mi calc sufletul în picioare în mod conştient, doar ca să fac plăcere evlavioşilor care cântă litanii în cetatea din ce în ce mai părăginită, mai sfârtecată de prostia agresivă a înfăptuitorilor de destin, nu de viitor? O fi având, dar în cazul altora, mie rămânându-mi doar retragerea „în peştera lui Platon”, cum obişnuieşte să zică, dându-se mare, un şef de partid judeţean, care habar n-are cum vin lucrurile astea care ţin de înţelepciunea zbuciumată a tăcerii care ţi se izbeşte de carnaţia în care exişti. În fond, nu mi-am dorit niciodată, după exemplul lui Labiş, să rămân o amintire frumoasă, deşi, aidoma lui, n-am prea zâmbit în viaţa asta, ci doar mi-am arătat colţii. Prin urmare, cam acestea ar fi ultimele mele cuvinte, într-o zi în care România, pierzându-şi viitorul, pare să înceapă altceva. Ştiu că, dintotdeauna la români, cuvintele n-au valorat nimic, dar nu contează.

Astăzi, România îşi începe destinul. Guvernul Boc se remaniază şi remaiază, naţionala de fotbal începe o nouă rundă de calificări, iar la Gura Humorului câţiva bicisnici îl scuipă pe Radu Bercea în obraz. Nu-i bai, i s-a întâmplat şi lui Iisus Cristos, iar Radu Bercea a îmbrăcat, încă din tinereţe, cămaşa Lui.