Lucian AVRAMESCU

Câteva televiziuni, mai puţin cea publică unde nu mă uit pentru a nu-mi aminti propaganda tipic stalinistă (s-a nimerit să văd o emisiune a satelor colhosnică în toate datele ei, cu elogii aduse miniştrilor de nişte pretinşi fermieri care nu păreau a avea vreo tangenţă cu agricultura, umeziţi de emoţie când pronunţau numele mai marilor zilei), câteva televiziuni zic au reluat şi iar reluat imagini cu deschiderea unei prăvălii de proporţii (se cheamă brico-spanac sau super nu ştiu ce) în Drobeta Turnu-Severin, parcă. Mă rog, undeva pe întinsul iubitei noastre patrii. Trişti şi amuzaţi, reporterii, secondaţi de invitaţi docţi şi stilaţi, deplângeau starea de decădere şi umilinţă a românilor care se călcau pe picioare să primească gratis un balon sau un pliant sau o gumă de mestecat.

Ca pretudindeni în lume, deschiderea unui supermagazin e însoţită de o intensă promovare prin reclame, afişe, promisiuni, strigate sau cântate. Te trage aţa acolo să iei ieftin ceva, o cositoare mecanică, de pildă, cu 20 la sută mai puţin ca-n restul zilelor, cu toate că stai la bloc şi n-ai iarbă nici cât să-ţi aminteşti ce culoare are. Dar ai făcut un ghişeft, te-ai procopsit de-un chilipir, negustorul minuscul care zace în fiecare dintre noi visează că într-o zi, cine ştie, respectiva sculă îşi va scoate banii îndoit. Nemţii, căina cineva umilinţa şi chiar spiritul de milogi al românilor, n-ar face să-i pişti cu ceară aşa ceva. Altă cultură, altă educaţie, alt temperament al orgoliului.

Fără a contrazice în totul această opinie, reală în multe privinţe (nemţii, sunt convins, n-ar vota pentru o găleată de plastic şi o pufoaică, fie ea şi portocalie) voi relata o întâmplare de la Hanovra, din partea de nord a Germaniei. Se desfăşura acolo o mare expoziţie internaţională. Fiecare ţară construise un pavilion, majoritatea uriaşe şi cam hidoase, după opinia mea. Unii traduceau metafora ecologică inspirat. O ţară, cred că Norvegia, pusese, pe acoperişul pavilionului ei cât un bloc, o pădure de conifere care, printr-un mecanism interesant, se legăna parcă bătută de vânt. În alt pavilion mergeai parcă pe apă. Nu aveai dedesubt duşumea sau sticlă. Dacă o aveai ea era perfect transparentă, dându-ţi senzaţia că păşeşti pe un ocean. Dedesubt se vedeau vietăţi marine, corali şi frumuseţi subacvatice. România a mers cu o expoziţie de artă minimală, sculpturi în lemn, imagini din Deltă ornate sonor cu ţignale de păsări şi un taraf de lăutari de prin Bărăgan. Mi-a rămas în memorie imaginea unui ţigan bătrân care cânta, cât e ziua de lungă, la vioară, chiar şi atunci când în pavilion nu era nimeni. Cânta şi rar se oprea, punea vioara jos şi trecea în spatele scenei după o perdea. Am fost curios să văd ce face acolo. Avea o sticlă de ţuică din care trăgea, metodic, câteva gâturi şi se întorcea iar la treaba lui de lăutar.

Ei bine, pavilionul românesc, precedându-l pe cel de la Shanghai, ca anvergură şi tematică, se umplea până la refuz la orele l6. Aglomeraţia de nemţi ţinea fix până la orele 18, când compatrioţii geniului de la Weimar dispăreau de parcă n-ar fi trecut niciodată prin pavilionul  nostru. Ce se petrecea între aceste ore? Fabrica de bere din Timişoara dădea câte un camion din respectiva licoare, în halbe şi pahare cu inscripţia respectivului sortiment. Descoperiseră nemţii berea vieţii lor, mai bună decât toate sortimentele germane? Nu. Descoperiseră că românii dau gratis bere. Bere la discreţie. Şi nemţii se călcau pe picioare, mai ieşea şi câte un mic scandal, pentru acele halbe de bere distribuită gratuit. Coate în burtă? Da, se mai întâmpla şi asta. Şi nu erau români risipiţi printre ei. Românii aveau, într-un fel de anexă, bere la discreţie toată ziua. Sunt nemţii români uneori? Bag samă că da.