Ion DRĂGUŞANUL

Paraschiva Victoria Batariuc, cărturar desăvârşit al Bucovinei contemporane, a căzut victimă tăvălugului modernizării României ca stat. A fost îmbrâncită în pensionare, ceea ce domniei sale i s-a părut firesc, deşi nu e cazul, şi, la fel de firesc, a făcut o cerere de voluntariat, de slujire fără bani şi a instituţiei care îi datorează enorm, Muzeul Bucovinei, şi a spiritualităţii bucovinene, adică a unei stări de spirit pe care puţini o şi pricep. Voluntariatul i s-a aprobat la toate nivelurile ierarhice judeţene, numai că trântorii spiritului din muzeu, adică foştii colegi ai domniei sale, îi fac viaţa un calvar: i-au mutat biroul în curent, dau radioul la maximum, comit mizerii inimaginabile şi descalificante.

Paraschiva Victoria Batariuc merita o omagiere publică, îi eram datori cu o închinăciune, cu evlavie netrucată, dar noi habar nu avem cum se cinstesc şi, mai ales, cum se trăiesc dăinuirile. Nu-i bai, nouă ni se iartă nepriceperea naturală, înnăscută, dar toţi doctoraşii ăia de două parale, confecţionaţi de Paraschiva Victoria Batariuc, de-a lungul deceniilor, îi datorează măcar o fărâmă de respect. Nu le poţi cere mai mult de o fărâmă, pentru că, în ciuda titlurilor ştiinţifice, fărâme sunt şi ei, ceea ce deja au probat cu prisosinţă.

Angela Furtună, mare poet contemporan, personalitate indiscutabilă a culturii româneşti, a fost, de curând, la un pas de a fi azvârlită peste bordul plutei fără cârmaci, România statală, pe care se supravieţuieşte bezmetic şi fără speranţă, doar pentru faptul că a văzut-o un trepăduş judeţean printre protestatarii aruncători de găleţi goale. E drept, Angela Furtună este un om capricios, dar capriciile domniei sale, de cele mai multe ori justificate, nu înseamnă argumente pentru foştii preşedinţi de ceapeuri, ajunşi cenzori imbecili ai democraţiei judeţene, de a o exclude din viaţa culturală românească şi, în mod indirect, de a o ucide. Ce o nemulţumise, până la disperare, pe Angela Furtună, mare fan al actualei puteri, încât să izbucnească în „capriciul” unui protest public? Faptul că, deşi Angela Furtună este un excelent cunoscător al limbii şi al culturii franceze, reprezentativitatea suceveană în nu mai ştiu ce ţinut francez înfrăţit este, an de an, dată pleaşcă unui căpuşe culturnice, cu familia înregimentată, oportun, doar în partidele aflate la guvernare şi doar pe durata guvernării lor.

Eugen Dimitriu, acest monument viu al memoriei româneşti, nu găseşte pe nimeni, care să-i culeagă textele mărturisitoare (am văzut, zilele trecute, sute şi sute de corespondenţe uimitoare, în care monştri sacri ai culturii române vorbesc despre Bucovina, cu o afectivitate pe care bucovinenii nu o merită), deşi ar fi dispus să mănânce mai puţin, să-şi drămuiască şi medicamentele indispensabile, ca să plătească, din pensia lui, culegerea acelor inedite mărturii. Prin instituţiile de cultură ale judeţului, condamnate fiscal la inactivitate, puzderie de nefăcători de nimic toacă timpul de la o leafă la alta, iar mărturiile, patrimoniul nostru, care ne individualizează, se pierde odată cu oamenii pe care nu numai că nu ştim să-i preţuim, dar nici măcar să-i respectăm nu ştim.

Mihai Pânzaru-PIM, personaj cultural emblematic al Bucovinei, va împlini, în 16 ianuarie 2011, 65 de ani şi se va pensiona. E decis să se pensioneze, pentru că nu mai suportă atmosfera de imbecilitate dejectată pâclă fetidă de creieraşle coşneguţilor impuşi satrapi şi măcelari de identitate naţională, în ultima vreme. În mod firesc, am avea obligaţia de a transforma ziua de 16 ianuarie 2011 într-o sărbătoare a Sucevei, care să-l oblige pe PIM la renaştere şi la trăirea celei de-a doua vieţii, cea a maturităţii depline, care vine după bătrâneţe, cum spunea un calendar călugăresc românesc de pe la anul 1700, descoperit de Nicolae Iorga.

Există, în judeţul acesta, aglomerat de şantiere stradale, menite să distrugă, şi la propriu, şi la figurat, orice cale de comunicare între oameni, mulţi, foarte mulţi oameni vii, oameni de sacrificiu, pe care noi, gomoşii vremelniciilor, îi tot ucidem, din imprudenţă şi, desigur, inconştienţi, împovărând, de fapt, această generaţiei, căreia îi aparţinem până la complicitate şi care este din ce în ce mai nemerituoasă şi mai nevrednică. Există oameni adevăraţi, cărora le-a fost dat să ne încredinţeze frumos eternităţii, dar noi batem, zilnic, piroane în crucea pe care ei au fost răstigniţi şi prin hăruire. Sunt convins că, dacă am învăţa să-i respectăm, am redescoperi şi respectul faţă de noi înşine, respectul acela absolut necesar în orice demers de reformare constructivă.