Lucian AVRAMESCU

De două zile am fugit din Bucureşti, dat în urmărire generală de ţânţari, călduri sufocante noaptea, vijelii intermitente spre seară. M-am refugiat, după câteva veri în care am testat plajele Mediteranei, în fâşia de plajă a ţării mele, atât de îndrăgită când eram tânăr, atât de hulită azi când prima doamnă a ministerelor şi a României toacă bani cu nemiluita pentru a o reconfirma ca fală şi brand. Numai că sforţările de cinci stele ale doamnei Udrea (mă refer ca costurile astronomice ale reclamei) se soldează, după contracţii succesive, cu fătarea unui şoricel. Nenorocirea e că nici ăla nu e viu. Litoralul nu e nici mai urât şi nici mai breaz decât îl ştiam. Dă ceva fiori declaraţia primarului Mazăre, personaj arţăgos şi imprevizibil, conform căreia, pentru a da ascultare ordinelor venite de la împărăţie şi a trece la economii, dă afară doi din trei măturători stradali, udă florile doar când sunt gata să se usuce în parcuri, deşurubează nouă becuri din zece, mai ales acolo unde ele iluminau bogăţii de arhitectură veche şi rarităţi de patrimoniu muzeal. Opera lirică din Constanţa, propusă să fie desfiinţată, cu tot trecutul ei adunat în capodopere scenice şi recitaluri a la Metropolitan, nu pare să dea fiori administraţiei locale, aşa cum nu clinteşte nestrămutata înţelepciune managerială a cuplului Băsescu-Boc, cel de-al doilea fiind un apendice grafic la emblema prezidenţială.

Pe Litoral lumea se îndeseşte la sfârşitul săptămânii şi se răreşte brusc lunea, de parcă trei sferturi din turişti au fost înţepaţi de peştele-dragon, o nouă descoperire medicalo-jurnalistică a acestei veri. Am luat trei ziare şi două au subiectul peştelui asasin pe prima pagină, lângă inspecţia Elenei Udrea în China, iar ultimul îl dezvoltă, acompaniat de sfaturi medicale docte, pe paginile de interior. Îmi amintesc verile mele de concediu la Neptun sau Eforie Nord când locuiam la cort, în ţarc, şi pescuiam de pe dig, la simţ, cu firul în mână, cât e ziulica de lungă, uitându-mi pielea în tigaia cerului. Prindeam, pe lângă guvizi şi câte un dragon din ăsta, ţepos şi mic. Îl scoteam cu băgare de seamă din ac şi-l zvârleam iar în apă. Unii pescari ţineau de fir şi dădeau cu vietatea adâncurilor de pietre până murea. Asta era tot. Nu se vorbea de şoc anafilactic şi nici de ”noul” pericol care pândeşte viaţa şi aşa chinuită a bietului turist care se încumetă la Marea Neagră. De altfel peştucul ăsta care, conform statisticilor, n-a omorât niciodată pe nimeni e întâlnit şi în apropierea ţărmurilor britanice şi în Mediterana şi mai peste tot prin apele marine.

Să fie iar o diversiune de-a mogulilor care, iată, n-o lasă pe poliministresa dezvoltării (nimicirii) regionale şi turismului să pape câteva sute de milioane de euro nu pe şosele şi asanări în locurile care ne-au făcut faimă, ci pe imnuri şi lozinci afişate în Asia, pe malurile Râului Galben?

Oricum, şefa PD (fac abstracţie de L, fiindcă e din alt alfabet politic) e pe cai mari, conduce – chiar şi de pe alt continent – organizaţia de Bucureşti a formaţiunii, iar protectorul său o vrea musai premier şi chiar şef de stat. Mare, zic eu de la Marea Neagră, e grădina ta Doamne şi orbi suntem noi bărbaţii când ne ia cineva minţile!

Preţurile, de cazare şi la restaurante, sunt cam umflate. Unii spun că la bulgari e mai ieftin. Probabil, dar acolo există şi adaosul de preţ care înseamnă şterpelirea maşinii. În această privinţă, din staţiunile Mării Negre româneşti se fură mai puţin la capitolul autoturisme poate şi pentru că majoritatea, începând cu a mea, sunt vechituri ”de marcă”. M-am întrebat câţi dintre turiştii veniţi aici au fost chemaţi de imnul inventat de ministresă şi plătit de noi toţi. Nu par personaje simfonice. Micii ademenesc mai iute, iar reclamele sonore de pe plajă care te cheamă la un spectacol mare, mare, mare încep cu Vali Vijelie şi Salam şi pitesc mai spre coadă numele fără vlagă ale Stelei Popescu şi ale altora de acelaşi îndoielnic succes.

Păi n-are dreptate iubitul nostru preşedinte când constată, sociologic, adevărul dependenţei noastre strivitor majoritare de manele?

E vară şi cât e vară nu e iarnă. Lefurile şi pensiile au fost unele tăiate deja, altele vor fi dijmuite şi toate la un loc suferă de TVA mărit şi de preţuri care au luat-o razna. La iarnă se zice că Putin nu ne va da nici o gogoaşă umplută cu gaz lichefiat pe datorie iar Băsescu şi termitele care înghit într-un timp record orice tranşă de împrumut de la FMI n-au de unde plăti căldura. Destul că preşedintele a plătit şi plăteşte din greu clientela sprijinitoare din campania electorală. O haină în plus, un cojoc în plus, o sulfamidă păstrată din vremea dictaturii, ce atâta văicăreală?

E vară, lumea – o bucăţică din ea – merge să se scalde în valurile primitoare. Am cules o scoică din nisip. Un evantai de linii curbe, savant simetrice, plecând din ţuguiul scoicii şi risipindu-se spre franjurii cochiliei pietrificate, arată una dintre uluitoarele construcţii ale lui Dumnezeu.

De ce or fi cheltuind o grămadă de bani propagandiştii turismului nostru (care rămâne tot de doi bani) şi nu pun undeva sus, să se vadă din Lună, poza unei scoici vechi de milioane de ani şi fascinante ca veşnicia? Să scrie dedesubt – O găsiţi doar la Pontul Euxin. Vă aşteaptă!