Ion DRĂGUŞANUL

Am un prieten, la Cernăuţi, pe care nu l-am întâlnit niciodată şi nici nu ştiu dacă-mi va fi dat să-l întâlnesc, atâta vreme cât sârma ghimpată doar în identităţile reale mai sfârtecă. Prietenul meu e tânăr, scrie proză, poezie şi naraţiuni istorice, proza, poezia şi naraţiunile istorice însemnând identitatea lui naţională. Trăieşte în limbile ucraineană şi rusă, supravieţuieşte în aceste limbi, dar există în limba română. Nu cere nimic, doar există în limba română. Patria nu-l ştie, nu-l ajută cu nimic, nici măcar cu o viză gratuită, care să-i permită să vină cât mai des în ţara spiritului său. Nu-i finanţează nici măcar un rând de carte, nu-l promovează prin lansări şi nici măcar nu-i cunoaşte cărţile, dar el scrie româneşte de parcă şi-ar duce crucea. Patria doar i-a pus crucea pe umeri, aşa cum i-a pus câte o cruce pe umeri fiecărui român uitat dincolo de graniţele laşităţii noastre istorice. Iar dincolo de graniţele laşităţii noastre naţionale se păşeşte ca pe cărbuni aprinşi, iarba verde de acasă recunoscând tălpile românilor după rănile însângerate.

Prietenul acesta al meu, aidoma altor români din nordul Bucovinei, a făcut armata departe de baştină şi, pentru că un nacealnic turuia bancuri cu moldoveni, prietenul meu a procedat, fără să ştie, aidoma Eroului Bucovinei, Ion Grămadă, adică i-a ras o pereche de palme nacealnicului, apoi a fugit în munţi, unde a stat ascuns doar timp de trei zile, apoi s-a predat, pentru a nu fi considerat dezertor. A scăpat cu bine, a făcut o facultate, dar munceşte în construcţii, unde se câştigă bine, ca să-şi poată finanţa singur cărţile pe care le scrie. Când le mai şi scrie e greu de priceput, pentru că mai tot timpul liber al zilelor îl topeşte pe brazdele satului natal, părinţii lui fiind vârstnici şi sleiţi de robotitul pe brazdă.

Prietenul meu nu este un naţionalist român, deşi suprapune simbolului românesc dragostea nepământească pentru o fălticeneancă, pe care o vede rar, aşa cum îşi vede rar şi ţara spiritului său. Are, printre străbuni, şi ucraineni, şi ruşi, poate că şi polonezi, dar aparţine cu totul spiritualităţii româneşti, poartă crucea identităţii româneşti. Nu se plânge de greutăţi, ci visează, năzuieşte, trăieşte aidoma autenticilor martiri, care întotdeauna au refuzat să-şi conştientizeze martiriul, pentru că, atunci, n-ar mai fi martiriu, ci prefăcătorie tragică, iresponsabilă. Nu este un iredentist român din nordul Bucovinei, ci un trăitor de spirit. Nu urăşte, nu condamnă, ci doar se caută pe sine printre durabilităţile noastre naţionale. Ucraina nu-i poate reproşa nimic, el nefiind un buticard al sentimentului naţional românesc, care ar beneficia de această dezgustătoare duplicitate, ci un om care se caută şi se găseşte pe sine, mărturie fiind cărţile lui, la fel de fireşti şi de nepericuloase ca şi iarba de pe dealurile satului său natal. În fond, asta şi este prietenul meu cernăuţean, iarba verde de acasă în cea mai superbă concreteţe a ei. Despre una dintre cărţile lui, romanul „Evadam”, am scris, recent, o cronică. Voi scrie cronici şi despre celelalte, atunci când voi simţi nevoia să o fac. El nu are nimic de câştigat din aceste cronici: patria şi neamul n-au vreme să observe că el chiar există.

Dragostea necondiţionată faţă de identitatea noastră naţională a acelui român din nordul Bucovinei mă tulbură, în aceste vremuri în care toţi suntem oţărâţi şi pe neam, şi pe statalitate, ba chiar şi pe patrie, în ciuda frumuseţii şi a rodniciei cu care ne tot copleşeşte patria. Noi avem totul, dar nimic nu ne convine. El nu are nimic, dar adoră totul, trăieşte cu evlavie ceea ce noi deja dispreţuim. Şi cred că el se află pe drumul cel bun, în vreme ce noi nu ne mai aflăm pe nici o cale. Ne dăm deoparte din calea timpului, dar şi din cea a veşniciei.

Probabil că am avea datoria să cinstim trăirile româneşti de dincolo de graniţele laşităţii noastre istorice, dar nu mai ştim cum s-o facem şi nici nu ne interesează. În fond, nevoia noastră de cultură şi, prin intermediul ei, de spiritualitate românească, a eşuat definitiv în manelistica omagială a manifestărilor primitive de prin pieţele mari ale oraşelor. Probabil că în aglomerările acelea manelistice ne anonimizăm noi masă vâscoasă, fără formă şi fără consistenţă, adică fără verticalitatea care condiţionează identitatea. Tocmai de asta, dincolo de graniţele laşităţii noastre istorice, nimeni nu-şi mai pune speranţa în noi, ci în căutarea şi aflarea de sine.

Prietenul meu cernăuţean se numeşte Anatol Viere.