Lucian AVRAMESCU

Începusem discret, pe neobservate, să o uităm. Apariţiile ei publice, în emisiuni televizate mai ales, arătau mai degrabă o fostă glorie muzicală decât o cântăreaţă activă. Reporterii o intervievau despre calităţile ei de soţie, de mamă, participa la emisiuni despre preparat mâncăruri în bucătărie şi cânta din ce în ce mai puţin. Rar, în emisiunile respective Mădălina Manole interpreta un cântec, atât. Ruginise atât de iute gloria ei care arsese la un moment dat ca părul ei de foc? Devenise nemiloasă lumea muzicală românească pensionând rapid şi nedrept un cântăreţ de forţă?

Am cunoscut-o pe Mădălina Manole, născută la Vălenii de Munte, oraşul în care mi-am petrecut şi eu adolescenţa, cu prilejul unui spectacol al Scânteii Tineretului la Sala Sporturilor din Ploieşti. Avea 15 sau 16 ani, iar tatăl ei, cu care a venit de mână, un bărbat tânăr pe care ieri l-am văzut prăbuşit de durere, descompus, de nerecunoscut, mi-a recomandat-o ca pe o posibilă cântăreaţă. Am ascultat-o şi mi s-a părut că nu cântă rău. I-am spus, însă, privind-o : tu dacă vei urca pe scenă, vei avea succes şi dacă vei fredona trei iezi cucuieţi. Magdalena Manole, pentru că aşa o chema atunci, elevă de liceu, era o fată splendidă, de o prospeţime şi de un avânt romantic care epatau, care şocau, care nu puteau trece fără să fie observate. Cânta împreună cu Ştefania Ghiţă, o fată din Bacău, adolescentă şi ea, formând un duet. După puţin timp, în spectacolul pe care îl organizam atunci, prin ziarul de tineret,  Magdalena şi Ştefania au devenit nume de succes. În spectacolele organizate în săli de sport sau pe stadioane erau rechemate pe scenă, iar Magdalena acorda după încheierea acelor manifestări, obligându-ne să întârziem plecările autocarului câte o oră, autografe mai mult decât vedetele cu care împărţea scena : Ion Caramitru, Florica Bradu, Liviu Tudan, şeful formaţiei Roşu şi Negru, Cristian Ţopescu, care susţinea un dialog pe teme sportive cu publicul. M-am gândit că numele lor, Magdalena şi Ştefania, nu conţineau sonorităţi de scenă şi le-am botezat duetul Alfa şi Beta. Aşa au cântat la Serbările Scânteii Tineretului sute de ore de spectacol în opt sute de reprezentanţii, marea majoritate în arene deschise.  Apoi, prin dispariţia acelui cenaclu, cântăreaţa Alfa a dispărut şi ea din atenţia publică şi s-a scufundat într-un post obscur la Aeroportul Otopeni. Nu ştiu ce făcea acolo, dar mă suna din când în când sau trecea pe la mine pe acasă, unde discuta cu copiii mei. Rămăsese o apropiată a mea şi a familiei mele. Mă considera tatăl ei spiritual sau, cum declara uneori în interviuri, evocând momentele formării ei pentru scenă, al doilea tată.

M-a impresionat întotdeauna la cea care avea să devină Mădălina Manole, prin căsătoria cu compozitorul Şerban Georgescu, teribila disciplină legată de scenă. Nu se dezlega ore în şir din marginea scenei aşteptând să fie chemată ori de câte ori era nevoie pentru a-şi realiza un număr artistic personal sau pentru a participa la prestaţiile artistice ale altora. A învăţat, de la marii actori şi marii cântăreţi pe care i-a cunoscut în acei cinci ani de activitate artistică, disciplina scenei. Scena nu este o glumă. Uneori  o observam cu coada ochiului încordată în culise, iar când urca pe scenă se lumina şi avea o vibraţie uluitoare pe care numai marii artişti o au. A muncit enorm pentru talentul şi vocaţia ei. Şerban i-a construit câteva melodii care au lansat-o de astă dată ca interpretă, nu de folk cu o chitară rece, cum debutase, ci în aria mai degrabă a muzicii uşoare. Câteva melodii devenite şlagăre au făcut-o celebră. A vândut un număr impresionant de albume, alte şi alte albume au confirmat o muncă asiduă, neastâmpărată, dedicată în integralitate scenei. S-a petrecut apoi despărţirea de Şerban. Au venit amândoi la mine acasă şi mi-au spus că se despart. Am luat-o deoparte pe Mădălina şi am atenţionat-o că acel nucleu artistic alcătuit de compozitor şi cântăreţ este benefic pentru ea şi poate pierde. A spus nu, nu mai pot. M-au întrebat dacă pot face publică decizia lor. Le-am zis să nu-şi spele intimităţile în public pentru că publicul este avid de picanterii şi nemilos. M-au ascultat pentru început, dar mai apoi curiozităţile presei au răscolit şi amănunte mai puţin plăcute şi aproape inavuabile.

Mădălina Manole a trecut în ultima perioadă de când s-a recăsătorit, de când are un copil prin ceea ce a zis ea - renaşterea ei ca om. Dar omul din ea era în exclusivitate artistul. Este o greşală să credem că pentru un artist adevărat există înlocuitori pentru vocaţie. Nici copilul, nici soţul, nici un iubit posibil, nici o altă pasiune nu pot înlocui ceea  ce a constituit firul călăuzitor al muncii şi destinului tău. Mădălina trecea prin nefericirea de a se simţi abandonată de lumea, uneori de sorginte mafiotă, a muzicii româneşti, şi se simţea neglijată de publicul ei. De noi, adică.  Am vorbit ultima oară acum circa o lună, când observase prestaţia mea într-o emisiune a Antenei 3, şi mi-a dat un telefon în care nu-mi spunea nimic altceva decât că m-a văzut şi i-a plăcut ce am zis. De  obicei, ca tată secund, îmi cerea sfaturi, îmi cerea părerea în legătură cu ceva sau altceva din viaţa ei. Era o mică notă de bizarerie în acel ultim telefon rămas eliptic parcă de subiect.

Mădălina Manole, care a fost mai întâi Magdalena, apoi Alfa, în etape artistice unele uitate de public astăzi, şi-a regizat tragica moarte cu o disciplină care îmi aminteşte de disciplina ei scenică. Şi-a regizat moartea pentru noi, certându-ne şi pedepsindu-ne că am uitat-o. Mă uit la presa de astăzi, urmăresc emisiunile de televiziune, toate fără excepţie vorbesc despre ea, despre tragica ei moarte, despre nedumeririle lăsate în urmă. Mădălina Manole ne-a dat o lecţie de mare artist. A murit în ziua în care s-a născut pentru că aşa a vrut ea. A murit organizându-şi inspirat moartea. A murit pentru a ne spune că există. Dacă ar fi scos acel album care este în lucru probabil că ar fi trecut observat sau neobservat, mai mult sau mai puţin. Mădălina a murit în regie proprie într-un spectacol pe care l-a organizat în tăcere, sfătuindu-se doar cu sine. A dat o lecţie despre tragismul, nobleţea şi frumuseţea meseriei de a-ţi sluji publicul. Mădălina a murit slujindu-şi publicul şi obligându-ne să o revedem în splendida ei glorie care a fost în perioada adolescenţei, la 16 ani sau în momentul „Fată dragă” şi păr de foc. Adio şi te cert cu dragoste, copile.