Ion DRĂGUŞANUL

Destinul nostru mioritic pare să fi ajuns la apogeul catastrofic, în această lună a lui Cuptor, când dârdâim de frig, când diluviile cereşti ne biciuiesc cu neasemuită cruzime, când ni se spulberă lefurile prin sfertuială, prin banditism de tip TVA, prin creşterea impozitelor pe locuinţe şi maşini, dar şi a celorlalte utilităţi, dar şi a preţurilor la medicamente şi la produse alimentare, ba chiar şi prin centralizarea excesivă prin... descentralizare. Ne cam ia dracul, cum zice o vorbă din bătrâni, dar înghiţim totul cu tradiţional fatalism, gândind că încă e bine, deşi nouri grei şi nervoşi se adună, deasupra noastră, şi pe cer, dar şi pe soartă, blestemata de soartă mioritică deja acceptând tacit „impozitul pe orice formă de venit”, inclusiv impozitul pe supravieţuire.

În vremea asta, în care ni se iau şi dumicaţii de la gură, cu trufaşă îmbrâncire în umilinţă, se produce şi descentralizarea sistemului de sănătate, adică statul se despovărează de orice obligaţie constituţională faţă de sănătatea naţiunii, dând spitalele la cheremul primarilor şi al preşedinţilor de consilii judeţene, care, uitând că, în mod normal, au încă o povară grea de târât prin viitorul apropiat, se grăbesc să-şi pricopsească neamurile naturale şi pe cele politiceşti cu funcţii lefoase, indecent şi nemeritat de lefoase, de parcă n-ar avea altă preocupare decât aceea de a lichida definitiv sistemul de sănătate publică din fiecare judeţ în parte. Tocmai de asta, cu extensii în toate domeniile, cheltuielile bugetare cu salarizarea cresc, deşi majoritatea bugetarilor sunt aduşi la sapă de lemn, fără să beneficieze nici măcar de drepturile anterior dobândite în faţa instanţelor de judecată, statul încălcând obligativitatea respectării hotărârilor judecătoreşti definitive, dar minţind, cu neruşinată ipocrizie, cum că din pricina acestor recuperări de drepturi ar creşte cheltuielile salariale şi nu din pricina cohortelor de lipitori de afişe, care încă mai dau năvală fomoasă la funcţii şi la lefuri grase, strivind sub inconştienta lor incompetenţă oameni, sisteme, viitor.

Şi e frig, şi ne biciuiesc nourii cu neasemuită cruzime, deşi e luna lui Cuptor, luna în care ar trebui să ne sufoce şi căldura, şi afluxul de „pelerini în Bucovina”, sosiţi buluc, din inima Europei, cu trenul Viena-Suceava şi retur. De-atâta frig şi ploaie, de-atâta vrăjmăşie a naturii şi a politicului mioritic, ne punem pe prohod obştesc, pe o prefăcută compasiune, obligând sinistraţii bugetari să contribuie şi cu creiţarii supravieţuirii la îndepărtarea efectelor inundaţiilor, şi, uite-aşa, sinistraţii bugetari riscă să le ia casele băncile, ca să se reconstruiască o parte din casele pe care le-au luat doar puhoaiele. De-atâta vrăjmăşie a naturii şi de-atâta neputinţă a statalităţii, calamităţile se transferă şi ne spulberă pe toţi, prohodul impus şi acceptat, prin sistarea tuturor manifestărilor culturale din judeţ, însemnând şi o prefăcătorie de-a compasiunea şi solidaritatea, dar şi o resemnare obştească dureroasă, care, cu siguranţă, va face, mai curând sau mai târziu, tradiţionala mămăligă românească să explodeze.

Nu am ce le reproşa autorităţilor judeţene, în acest friguros şi catastrofal iunie-iulie, dimpotrivă, chiar merită preţuit Gheorghe Flutur pentru dinamismul fructuos de care dă dovadă în încercările limită, deşi are de dus pe umeri, precum noi toţi, şi povara unei statalităţi păguboase, dar o povară care pe el îl va frânge mai întâi, oricâte probe de vrednicie şi de umanism ar tot da. Cu efectele calamităţilor naturale se va descurca mai mult decât onorabil, dar fără să-l ajute prea mult această vrednicie probată, atunci când va fi vorba de înlăturarea consecinţelor calamităţilor statale, cărora le va cădea, printre primii, victimă. S-a mai întâmplat în istoria noastră, în istoria unui neam în care meritele şi vinovăţiile sunt atribute colective, nu individuale, aşa cum ar trebui să fie. Tocmai de asta nu înţeleg de ce acceptă şi Gheorghe Flutur prohodul obştesc, abandonând, odată cu proiectul „Pelerini în Bucovina”, şi consistenţele acestui proiect, „Hora de la Bucşoaia”,  „Umor la... Gura Humorului” şi „Întâlniri bucovinene”, toate perfectibile, deci şi criticabile ca formă şi fond, dar consistenţe reale ale unui program şi cultural, şi economic, cu şanse mari pe termen mediu, pe care el, Gheorghe Flutur, l-a premeditat.

Apogeul oricărui dezastru îl reprezintă resemnarea, iar judeţul nostru deja bălteşte într-o ciudată resemnare mioritică.